Sursa: Liviu Maior, Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
„La începutul secolului al XX-lea monarhia austro-ungară se găsea în faza imperialistă a dezvoltării sale capitaliste. Dezvoltarea social-economică inegală a diferitelor regiuni din imperiu apărea cu pregnanță pe măsură ce economia țării avansa pe calea imperialismului. Deosebirile dintre cele două părți constitutive ale statului dualist își aveau originea în însăși evoluția lor istorică. În partea austriacă, sau Cisleithania, industria deținea un rol preponderent, pe când în Ungaria, sau Transleithania, agricultura a rămas ramura dominantă în economie.” (p. 20)
„Marea proprietate moșierească domina agricultura Ungariei, bucurându-se de sprijinul consistent al statului. Agricultura era însă dominată de menținerea unor puternice rămășițe feudale și odată cu acestea de o evidentă discrepanță în repartizarea proprietăților funciare. Marea proprietate era în majoritate în mâinile moșierimii maghiare și într-o proporție foarte redusă a unor moșieri români, slovaci, sîrbi etc. Recensămîntul din anul 1910 ne oferă tabloul sugestiv al repartizării marii proprietăți. Astfel proprietățile de peste 500 ha la români însemnau un procent de 5,7% față de cele maghiare care reprezentau 85,7%. Dar și așa-zisa mare proprietate românească era foarte eterogenă. Predominau în primul rînd moșiile episcopiilor, ale fundațiilor, și apoi urmau cele 24 de familii deținătoare a unor suprafețe de peste 1000 holzi (1 holz = 0,48 ha). (…) Această mare proprietate românească, cu mici excepții, s-a format cu ajutorul băncilor românești care au făcut împrumuturi pentru cumpărări de pămînt. Comparativ cu aceste proprietăți, cele deținute de mitropolii, episcopii și fundații erau cu mult mai mari. (…) Dar situația cea mai gravă o avea mica proprietate românească care deținea în marea ei majoritate suprafețe de sub 2,5 ha. Proporția românilor era de 70,5%, față de maghiari 18,9% și germani 5,1%. (…) Marea masă a populației românești era astfel reprezentată de către țărănimea săracă. Peste 1 milion de țărani aveau proprietăți pînă la 5 ha, iar dintre ei, mulți stăpîneau loturi sub 2,5 ha. Alături de aceștia, o pătură numeroasă o formau argații, lipsiți cu totul de pămînt, sau muncitorii agricoli a căror soartă, mai ales în timpul iernii, era deosebit de grea.” (p. 21-22)
„Abia 1/3 din venitul național se repartiza, în primul deceniu al secolului nostru, unui procentaj de 66% din populație, restul revenind marii burghezii industrial-financiare, precum și moșierimii.” (p. 23)
„În anul 1900, situația băncilor românești față de cele cu capital maghiar era într-o inferioritate elocventă. În Ungaria, procentul băncilor românești era de 2,85%, iar în Transilvania, fără Banat și comitatele de vest, era de 7,86%. Sașii, net inferiori numericește românilor, aveau în acel timp un număr de zece ori mai mare de bănci decât românii.” (p. 31)
„Nici funcționărimea românească nu a putut să se implice mai profund în mișcarea națională. Numărul lor era foarte redus în comparație cu al funcționarilor maghiari. Din cei 9541 de funcționari existenți în Transilvania, doar 199 erau români și aceștia neaparținînd sectoarelor cu putere de decizie.” (p. 40)
„Situația social-economică a românilor din Transilvania arată inferioritatea lor în cadrul statului maghiar. Ea reclamă de la sine lupta pentru îmbunătățirea soartei majorității populației românești, la care se adaugă lupta pentru drepturi politice. Izvorîtă din aceste realități social-economice, mișcarea națională românească, cu obiectivele sale majore, are un caracter progresiste, democratic. Subjugarea economică îmbinată cu cea socială, face ca contradicțiile sociale să îmbrace și de această dată haina luptei naționale. Faptul că burghezia românească, formată în majoritate din intelectualitate, era într-un stadiu înapoiat de dezvoltare, că moșierimea, redusă numericește, era nemulțumită cu pozițiile politice deținute, permite coalizarea lor în lupta pentru drepturi naționale. Reprezentanți ai acestor categorii sociale au stat în fruntea luptei maselor de țărani asupra cărora apăsa jugul greu al dublei exploatări exercitate de statul burghezo-moșieresc.
Inferioritatea economică, ca de altfel și cea politico-culturală, demonstra cu claritate, pentru toate clasele și păturile sociale din societatea românească, că unica lor șansă de a dobîndi poziții corespunzătoare cu dezideratele lor era aceea a unirii cu România. De aceea se va realiza un consens deplin între aceste forțe sociale în privința necesității obiective a desăvîrșirii statului național român, menit să le asigure cadrul propice al dezvoltării social-economice și politice.” (p. 40-41)
Teologie şi Naţiune 