Tema acestui text se referă la conflictul istoric turco-român, care a fost un conflict inter-statal, inter-național, dar și inter-religios, având în vedere atât rațiunile islamice ale stârnirii acestui conflict, ori a suitei de conflicte, și rațiunile creștine ale apărării, de partea română. Având în vedere acest conflict care a comportat o suită de conflicte, dar și condițiile din prezent care ar putea favoriza un nou conflict, voi prezenta și soluții care ar putea fi luate pentru a preveni un potențial conflict sau potențiale conflicte între români și turci, între România și Turcia.
- CAUZELE CONFLICTULUI
În genere, se știe cam despre ce conflict este vorba, ori, cum am spus, despre ce conflicte; este vorba despre sute de ani în care au existat conflicte între părți, marea majoritate dintre ele fiind declanșate de partea turcă (turco – islamică), și ne referim aici la multele războaie care au avut loc între părți în special în secolele XIV – XVI, dar și la raporturile de tip conflictual sau care au mocnit conflicte și care au dus până la războiul pentru independența României. Ceea ce se știe mai puțin la nivelul publicului larg este care au fost cauzele acestor conflicte turco – române, cauzele fiind oarecum ocultate cel puțin în ultimele decenii probabil din rațiuni politicianiste, de întreținere a unor „bune relații” cu Turcia. Cauzele acestor conflicte, care împreună alcătuiesc conflictul istoric turco – român, au fost de natură religioasă, politică, economică, anume ideologia jihadistă a religiei islamice și imperialismul politico – economic turc.
Jihadismul religiei islamice presupune și implică extinderea atât a religiei islamice cât și a dominației islamice în dauna oricărei alte religii; jihadul ca război „sfânt” urmărește aducerea tuturor oamenilor sub dominația islamului, dacă nu la credința islamică, eliminarea sau subjugarea „necredincioșiei” față de zeul absolut, unul și unic, numit Allah în religia islamică, și față de legea religioasă islamică, musulmanii încercând în genere să aducă întreaga lume sub dominația legii șaria, a șeriat-ului, potrivit limbii turce. Jihadul nu înseamnă exclusiv război armat, violent, dar a însemnat și înseamnă de multe ori acest lucru, istoria religiei islamice fiind plină de astfel de războaie „sfinte” prin care religia islamică s-a răspândit și a ajuns în timp la un mare număr de adepți, asta neînsemnând că jihadul ar fi și ar fi fost singura cale de propagare a religiei islamice.
„Etimologic, cuvântul jihad derivă din verbul jahada care înseamnă „el s-a străduit” iar prin extensie, „efort îndreptat spre un scop determinat” sau „efort îndreptat asupra propriei persoane în scopul perfecționării morale și religioase”. (…) Din punct de vedere juridic, potrivit doctrinei clasice și în tradiția istorică, termenul jihad înseamnă o acțiune armată în scopul expansiunii islamului și eventual în apărarea sa. El își are punctul de plecare în universalismul islamului. Această religie trebuie să se întindă asupra întregului Univers, la nevoie chiar prin forță. (Motivația jihadului poate fi găsită în împărțirea lumii în două categorii: Dar al-Islam (casa islamului) și Dar al-Harb (casa războiului). „Casa islamului” se află deja sub conducere musulmană; „casa războiului” se află sub un asediu continuu din partea musulmanilor până va deveni „casă a islamului”. Unii învățați recunosc existența unei a treia categorii, Dar al-Sulh sau Dar al-Ahd, care nu se află sub stăpânirea musulmană, dar care se află în relații tributare cu islamul.) Acest principiu trebuie să se combine însă cu un altul, care tolerează existența în sânul comunității islamice a adepților „religiilor cărților sfinte”: creștini, evrei. Pentru aceștia, jihadul se oprește la acceptarea supunerii față de capitație (djizya) și a impozitului funciar (kharadj). (…)
Chiar dacă nu face parte dintre cei șase stâlpi ai islamului, jihadul a fost considerat, în mod general, o obligație echivalentă practic cu unul dintre aceștia.
În sursele meccane ale Coranului se vorbește despre răbdarea în fața atacurilor, o altă atitudine fiind exclusă. Dar la Medina, apare dreptul de a răspunde la atac și, gradat, devine o datorie prescrisă de a lupta și de a supune pe meccanii ostili. Cu toate că nu vorbește decât despre războiul împotriva celor din Mecca, o viziune universală asupra războiului sfânt era prezentă în mintea profetului. Această viziune s-a dezvoltat imediat după moartea sa, când armatele musulmane au avansat în afara Arabiei. Acum el este o datorie a tuturor bărbaților liberi, adulți, sănătoși mental și trupește și având destule mijloace să se alăture armatei islamice. Cu toate acestea nu era o datorie individuală, fiind necesară participarea unui număr suficient dintre membrii unei comunități, condiție care impunea în final obligația comunității de a participa la războiul sfânt. Dacă numărul participanților este insuficient, păcatul cade asupra întregii comunități.
Scopul final al jihadului este supunerea necredincioșilor și eliminarea necredinței. Acesta este înțeles însă ca o întindere a dominației islamului peste tot restul lumii. Văzut din acest punct de vedere, jihadul nu poate să se încheie decât atunci când întreaga lume va fi sub dominația islamului.
După perioada de cuceriri, juriștii au stipulat datoria conducătorului musulmanilor de a organiza o expediție în teritoriul dușmanului măcar o dată pe an sau măcar să facă pregătiri anuale pentru una, în dorința de a ține trează ideea de juhad. Populația împotriva căreia este îndreptat jihadul, trebuie mai întâi invitată să se convertească la islam. Dacă refuză, ei mai au încă o șansă, se pot supune conducerii musulmane, devenind dhimmi, cetățeni de rang inferior, și plătind un impozit sau să lupte. În primul caz, viețile lor, familiile și proprietatea le sunt asigurate, dar au un statut clar inferior, fără cetățenie, fiind doar protejați. Dacă opun rezistență, ei și familiile lor pot fi înrobiți și toate proprietățile confiscate ca pradă, din care 80% revin armatei cuceritoare. În cazul în care îmbrățișează islamul, și o pot face și când cele două armate sunt față în față, ei devin parte a comunității musulmane, cu toate drepturile și îndatoririle lor. (..)
Înainte ca scopul final, dominația musulmană asupra întregii lumi, să fie atins, starea de război dintre statul islamic și regiunile înconjurătoare continuă. Această situație poate fi temporar întreruptă prin armistițiu, care poate fi încheiat de conducătorul statului când se consideră că este în interesul musulmanilor.”[1]
„Existența mai multor versete coranice „războinice” precum și atitudinea profetului față de dușmanii săi, atunci când era la Medina, au garantat expedițiile războinice angajate pentru triumful micii comunități de credincioși. Teoria jihadului este elaborată însă mai târziu, între secolele IX – XI, într- vreme în care, paradoxal, cuceririle erau terminate sau stagnau și în care spiritul de război sfânt slăbise. Juriștii definesc doctrinar jihadul, bazându-se pe noțiunea de comunitate a credincioșilor (umma), pe care musulmanii o consideră entitate perfectă, după voința lui Dumnezeu. Creatorul îi atribuie o misiune: să instaureze pe pământ supremația adevăratei religii, islamul. Astfel, necredincioșii care stăpânesc pământurile nelegiuirii trebuie combătuți, fapt care permite dezvoltarea unui jihad ofensiv, pe care guvernanții politici trebuie să îl întreprindă.”[2]
„(…) dacă una dintre traducerile cuvântului jihad este „război împotriva necredincioșilor”, aceasta nu înseamnă că un astfel de război era dus numai din rațiuni religioase.
Nașterea ideii de jihad a avut loc pe vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la profetul avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la profetul înarmat (din perioada medineză, 622 – 632). La Mecca, pentru a face prozeliți, Mahomed a practicat, în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase. Apariția ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, locul unde, în momentul în care s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toți aceia care nu aderau la islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească tributul, semn al supunerii lor. Tradiția consemnează că Mahomed, în calitatea sa de comandant militar, a participat la 26 de gaza-le, a luptat el însuși în cursul a 9 dintre ele și a poruncit efectuarea altor zeci de razii de mai mică importanță la care nu a luat parte, toate aceste expediții fiind dominate de spiritul „războiului sfânt”. După Hegira, jihadul devenea un „mijloc de propagandă” și un „instrument politic și militar”, prin care Islamul își putea afirma pretenția de universalitate, iar religia musulmană pe cea de religie ecumenică. Acum, jihadul („efortul pe calea lui Allah”) îmbrăca, din punct de vedere semantic, haina războiului dus împotriva necredincioșilor, care nu acceptaseră convertirea sau măcar dominația Islamului. Chiar Mahomed își definea misiunea și locul printre profeții trimiși de Dumnezeu:
„Diferiți profeți au fost trimiși de Dumnezeu pentru a ilustra atributele sale: Moise, cu blândețea și providența Sa; Solomon, cu înțelepciunea, măreția și gloria Sa; Iisus Hristos, cu dreptatea, cunoașterea și puterea Sa … Nici una din aceste calități nu era, totuși, suficientă pentru a impune credința, și chiar minunile lui Moise și Iisus au fost tratate cu neîncredere. Din această cauză, eu, ultimul dintre profeți, sunt trimis cu sabia! Nu este vorba de cei care răspândesc credința mea; dar ucideți pe cei care resping supunerea la lege. Oricine luptă pentru adevărata credință, fie că se jertfește, fie că cucerește, va primi cu siguranță o recompensă glorioasă.” (W. Irwing, Mahomet …., pp. 87-88)
(…) În spatele ideii de jihad, ca expediție militară, se află o puternică tradiție războinică. Practic, jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând toată această energie distructivă internă spre exteriorul comunității, în interesul statului islamic care se năștea. Esențiala schimbare adusă de Islam consta în primordialitatea credinței și elanului religios asupra stimulentelor pământești, care determinau expedițiile de jaf, în general, și raziile triburilor arabe, în special. În acest contex, este cazul să subliniem existența unor determinații istorice pentru „legile războiului și păcii” încă din vremea profetului. Deci, se poate spune că bazele viitorului drept islamic al popoarelor au fost puse chiar de Mahomed, al cărui scop politic principal era crearea unui stat și a unei comunități de credincioși. Trebuie amintit faptul că Mahomed nu a alunecat în extrema ideologică ce propovăduia războiul fără a ține seama de realitatea practică, ci în calitate de întemeietor și organizator de stat, dornic de a-și consolida puterea politică, a încheiat „legăminte” și s-a aliat cu nemusulmanii ori de câte ori a fost nevoie.
(…) Ca alte mari religii ale Asiei, Islamul vedea lumea ca o confruntare între forțe contrarii. În perioada timpurie a Islamului această luptă a fost redată ca un război între musulmani, cei care împărtășesc credința revelată de Allah profetului Mahomed și necredincioșii care respingeau încă adevărata credință. (…)
În limba arabă, semnificația generală a noțiunii de jihad (încă din epoca preislamică) este de „efort susținut pentru un scop determinat”, a cărui atingere presupune și justifică folosirea oricărui mijloc. Ea apare implicit în toate accepțiunile pe care jihadul le va primi ulterior. Am văzut deja că termenul jihad își are originea în verbul djahada, care înseamnă „a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace” și în substantivul abstract juhd prin care se desemnează, în general, „efortul”, „încordarea de forțe”, „concentrarea eforturilor” pentru atingerea unui scop. Această semnificație generală, atât de cuprinzătoare, a reprezentat trunchiul din care au început să crească, conform scopurilor religioase, politice sau juridice urmărite, ramuri, sensuri ale noțiunii jihad: acțiunile credincioșilor musulmani pentru a-și dovedi credința; expediția militară împotriva arabilor nemusulmani; războiul contra infidelilor („război sfânt”); lupta credincioșilor pentru autoperfecționare morală și religioasă; munca juriștilor în căutarea soluțiilor de drept etc.
(…) Tradiția (hadith) va păstra tenta spirituală a jihadului, dar se va accentua tot mai mult asupra „acțiunii armate împotriva politeiștilor”. În textele istorice, filozofice sau juridice din „perioada postcoranică”, jihadul va fi folosit cu o multitudine de sensuri, de la „a acționa / a munci cu zel” până la „a-și înfrânge instinctele”, de la „a duce o luptă armată”, în general, până la „război contra infidelilor”. În perioada modernă a istoriei lumii arabe, jihadul desemnează orice efort depus pentru atingerea unui scop, nu neapărat religios. El a fost folosit pentru a marca lupta de clasă, lupta armată, efortul spiritual etc. Jihadul cu sabia este alternativa preferată, pe care un musulman o are de a depune „efortul său pe calea lui Allah”.
În Imperiul Otoman, la fel ca în califatul arab, deținătorii puterii au transformat jihadul într-un important instrument politic, apelând la doctrina construită în jurul acestui concept ori de câte ori era necesară definirea inamicului, legitimarea războiului sau mobilizarea supușilor. Sultanii otomani au preluat de la selgiucizi, odată cu ideologia jihadului, și sarcina de a conduce „războiul sfânt”, care va fi pusă în practică aproape fără întrerupere până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. (…)
Ideologia „războiului sfânt” a urmat, de regulă, curba descrisă de evoluția istorică a statului care a adoptat-o. De aceea, și în perioada otomană, ideologia jihadului trebuie urmărită, analizată și apreciată în funcție de evoluția istorică a puterii politico-militare otomane. Astfel, privire de ansamblu relevă existența, în linii mari, a două etape: a) etapa ideologiei jihadului ofensiv (secolele XIV – XVII); și b) etapa ideologiei jihadului defensiv (sec. XVIII – XIX). Aceasta nu înseamnă că ideologia jihadului defensiv nu a fost prezentă și în prima perioadă delimitată mai sus sau jihadul ofensiv nu a fost invocat de otomani în secolul al XVIII-lea. Se poate afirma însă cu certitudine că în secolele XIV – XVI, pentru impunerea „păcii otomane” și legitimarea cuceririlor teritoriale din Europa creștină, a fost exacerbată, în primul rând, ideologia „războiului sfânt” ofensiv. Acum, misiunea de conducători ai „războiului sfânt” era conștientizată și afirmată răspicat de suveranii din dinastia lui Osman. Atât izvoarele otomane, cât și cele bizantine ni-i înfățișează pe sultanii osmanlâi din secolul al XV-lea, ca fiind conștienți de misiunea ce le revenea de a organiza și conduce expediții sfinte împotriva statelor creștine din sud-estul Europei, chiar dacă uneori o neglijau din motive politico-militare și diplomatice. În discursurile unor sultani sau mari viziri, sunt exprimate clar principiile teoretice ale ideologiei jihadului. (…) Unul dintre scopurile domniei oricărui sultan otoman. Inclusiv a lui Mehmed I (1413-1421), era „să mărească poporul profetului și să micșoreze pe cel al bizantinilor”. Preluarea puterii de către un nou sultan presupunea, din punct de vedere ideologic, continuarea „războiului sfânt” început de către înaintașii săi. (…) Asumarea misiunii de conducere a „războiului sfânt” era afirmată însă cel mai tranșant în „scrisorile de cucerire”, pe care sultanii otomani obișnuiau a le trimite în interiorul și în afara imperiului cu ocazia unor expediții victorioase asupra necredincioșilor. (…) Asumarea sarcinii de a conduce „războiul sfânt” în Europa și, mai ales, succesele repurtate împotriva „necredincioșilor” în secolul al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea au avut drept consecință o transformare relevantă a imaginii otomanilor în lumea musulmană. Dacă, inițial, sultanii erau cei care se așezau ei înșiși în vârful ierarhiei principilor musulmani, această recunoaștere va veni din ce în ce mai des (mai ales după cucerirea lumii arabe) chiar din interiorul Islamului. Dacă până la 1517, reluarea „războiului sfânt”, la o scară pe care numai Islamul timpuriu o mai cunoscuse, a stat singură la baza pretențiilor sultanilor otomani de lideri ai lumii musulmane, după cucerirea lumii arabe acest argument va fi dublat de titlul luat de sultani de „Protectori ai Orașelor Sfinte”. Mai mult, ultima legitimare o va înlocui treptat pe cea inițială, odată cu declinul gaza-lelor.”[3]
„Islamologii occidentali sunt de acord, în majoritate, că djihad-ul nu a fost niciodată un fenomen pur religios, ci mai degrabă o ideologie folosită de clasa politică din statele musulmane, începând cu epoca timpurie a Islamului și până în zilele noastre. Ideologia „războiului sfânt” a fost adoptată în vremea Califatului arab, dar și după fărâmițarea acestuia, de conducătorii musulmani, pentru a legitima atât politica de forță și cuceriri, cât și acțiunile defensive.
Din perspectiva afirmațiilor de mai sus, ideologia djihad-ului la otomani este un caz particular, ce-i drept, unul semnificativ pentru istoria Islamului. Definirea ideologiei politice otomane presupune o egală sondare în cel puțin două direcții diferite: spre lumea turcă preotomană, de la vechii turci din Asia centrală și până la turcii selgiuchizi (cu trecere și prin lumea mongolă), pe de o parte; spre filozofia politică islamică, pe de altă parte. În aceste condiții, ideologia politică otomană apare ca o sinteză între tradiția turcă preotomană (oguză și selgiuchidă) și tradiția islamică. Nucleul acestei ideologii era reprezentat de idealul de dominație a lumii, care, pe filieră selgiuchidă și mongolă, a fost preluat și de turcii otomani. El a fost însă marcat de pecetea islamică, impusă odată cu islamizarea acestora, în secolele X – XII.”[4]
„Idealul de dominație a lumii își are originea în tradiția turcă preotomană din Asia centrală. Aici, la turcii oguzi, putem vorbi de structurarea acestei ideologii, care va fi, ulterior, preluată, adaptată, mascată, de alte dinastii turco-mongole, inclusiv de „Casa lui Osman”. Pentru descifrarea contribuției triburilor turco-oguze (secolele VI – XI) la formarea ideologiei imperiale otomane, un pas decisiv a fost făcut, încă din 1955, de Osman Turan. Reputatul istoric turc folosește din plin izvoarele chineze, arabe și turcești. Din aceste surse și din altele asemenea lor, rezultă foarte clar credința „turcilor albaștri” în originea lor celestă, în misiunea lor de a deveni stăpâni ai lumii, precum și convingerea că Cerul a acordat și a garantat dominația asupra lumii strămoșului legendar Oguz Han. Iată câteva pasaje relevante pentru modul cum apare idealul de dominație asupra lumii la turcii oguzi: „Când sus a fost creat cerul albastru și jos pământul negru, între ele a fost adus omul ca să trăiască și strămoșii mei Hanii Bumin și Istemi au stăpânit asupra fiilor Omului”. „Lacrimile au umplut ochii Hanului Turc la sosirea trimisului bizantin. Când a cerut să-i explice de ce a plâns, Hanul a răspuns: „Noi am vorbit cu strămoșii noștri că a sosit vremea ca să invadăm întreaga lume”.” Scena avea loc la o primire de soli în anul 568.”[5]
„În perioada otomană, instaurarea unei pax islamica, ideal al lumii arabo-musulmane, se va contopi cu idealul de dominație universală al vechilor turci. Privind dinspre lumea turcică, acest proces de „altoire” a idealului islamic pe cel turcic nu pare să fi fost prea dificil. În acest sens, Osman Turan ținea să sublinieze atracția turcilor spre religia musulmană, printre argumentele invocate numărându-se: existența anumitor afinități între principiile de bază ale șamanismului și Islam; inexistența unor diferențe frapante între atributele Dumnezeului islamic și cele ale Dumnezeului turcic; compatibilitatea conceptului islamic de război sfânt cu spiritul turcic; existența unor tradiții ale lui Muhammad care prevedeau dominația lumii de către turci, tradiții cunoscute de aceștia încă înainte de convertirea lor la Islam. (…)
Privind dinspre Islam, încorporarea și acceptarea turcilor, proaspăt convertiți, de către lumea musulmană au fost ușurate, la rândul lor, de doi factori: adoptarea Islamului sunnit și preluarea idealului „războiului sfânt”. În aceste condiții, universalismul politic al vechilor turci, completat cu universalismul politico – religios promovat de Islam, a căpătat noi dimensiuni și specificități în lumea otomană, construirea unei pax ottomanica devenind acum rațiunea de a fi a noului imperiu musulman. Astfel, „susținută ideologic de universalismul turco – mongol și de mesianismul arabo – islamic, politica otomană de expansiune a țintuit efectiv dominația lumii …” (Tahsin Gemil).”[6]
„Componenta religioasă, marcată în special prin „spiritul de gazi”, a fost subliniată, de regulă, de toți istoricii Imperiului otoman, ca fiind unul dintre factorii favorabili expansiunii otomane. (…) Halil Inalcik aprecia că „războiul sfânt” (gaza) devenise principalul ideal al triburilor turcomane apărute în Anatolia în secolul al XIII-lea, iar ulterior „principalul factor al expansiunii otomane”. Paul Wittek a fost cel care a împins la extremă aprecierile asupra rolului „războiului sfânt” la otomani, exacerbându-l și așezându-l la baza formării statului otoman și a expansiunii sale în secolele XIV – XVI. Pentru cunoscutul istoric, Imperiul otoman era un „stat gazi”, căruia îi revenea o misiune permanentă: „războiul contra creștinilor”. Rațiunea de a fi a statului otoman era deci supunerea necredincioșilor. (…)
Ideologia „războiului sfânt” la otomani este relevată de un spectru larg de surse, pe care le-am prezentat deja (…). În izvoarele juridice erau explicate noțiunile și regulile specifice dreptului războiului, dar ideologia „războiului sfânt” poate fi surprinsă bine în documentele de cancelarie și izvoarele narative, ce reflectă direct practica politico – militară și diplomatică otomană. Aproape fără excepție, în aceste texte narative expedițiile în teritoriile creștine sunt numite gazavat, sultanii și conducătorii lor poartă titlul de Gazi, iar războinicii sunt desemnați prin termenul generic gazi (pl. gaziler).”[7]
„(…) Erau numiți harbi sau ahl al-harb, termeni derivați din cuvântul arab harb (război), toți locuitorii „Casei războiului”, dar și tributarii rebeli și musulmanii apostați, ale căror teritorii deveneau dar al-harb în urma rebeliunii, respectiv a apostaziei. În condițiile în care, conform doctrinei djihad-ului, „Casa războiului” era destinată, teoretic, să se diminueze progresiv, printr-un război permanent, în folosul „Casei Islamului”, până când nu va mai fi existat decât un singur imperiu, cel islamic, harbi era asociat cu inamicul potențial al musulmanilor, un hostis. Pentru a desemna locuitorii „Casei războiului”, în izvoarele otomane, alături de kuffar sau kefere, era folosit termenul harbi, cu varianta harbi kefere („infideli inamici”). Harbî era identificat, în general, cu infidelul care nu plătește tribut (djizya, kharadj) statului otoman și trăiește în „Casa războiului”. În această accepțiune, specifică hanefiților otomani, prin harbi erau desemnați atât supușii statelor creștine care nu încheiaseră tratate de pace și comerț cu otomanii, cât și supușii unui principe ce avea legîmânt (ahd) cu sultanul. (…)
Esența dreptului islamic al popoarelor și, în același timp, fundamentul pe care s-a construit întreaga doctrină a „războiului sfânt” au constat în divizarea lumii în două zone: dar al-Islam („Casa Islamului”) și dar al-harb („Casa războiului”). Termenul dar (casă, teritoriu, lume, țară etc.) este strâns legat de noțiunea de suveranitate. El acoperă o unitate politico – teritorială ce are o guvernare și suveranitate distincte. Disjuncția dintre dar al-Islam și dar al-harb nu se regăsește în Coran. Ea a fost opera juriștilor musulmani din secolele VIII – IX d.Chr. La baza acestei teoretizări au stat totuși mai multe versete din Coran în care se marca sfera necredincioșilor, deducându-se astfel o zonă opusă în care adevărata religie avea practicienii săi. Aceste concepte veneau să exprime în plan juridic o realitate care, practic, ilustra transformarea – în timpul expansiunii arabe – a universalismului religios al Islamului într-un universalism social – politic și inaugurarea politicii de toleranță. (…)
Pentru definirea expresiei dar al-Islam („Casa Islamului”, „teritoriul Islamului”), în textele juridice clasice s-a insistat în special pe practicarea liberă a cultului religios muhammedan și protecția musulmanilor, evident sub conducerea unui suveran musulman. Iată de ce pentru juriști dar al-Islam reprezenta ansamblul teritoriilor în care guverna legea musulmană (șeriat) și în care musulmanii se simțeau în siguranță. Ea poate fi considerată, conform unei definiții relativ recente, „o expresie politico – teritorială a comunității în care religia islamică este practicată și protejată de un conducător musulman”. Dar al-Islam avea ca sinonim dar al-adl („lumea dreptății”), teritoriul unde domină forța dreptului, ordinea și armonia, întrucât preceptele lui Allah și ale Trimisului său sunt urmate întocmai. După hanefiți, în „Casa Islamului” erau incluse și teritoriile aflate sub suzeranitatea imam-ului, chiar dacă acolo nu locuia niciun musulman. (…)
Dar al-harb („Casa războiului”) îngloba teritoriile în care șeriat-ul nu era urmat în domeniul cultului religios sau, cu alte cuvinte, teritoriile ce nu se aflau sub dominația Islamului. Prin dar al-harb erau definite zonele care nu intraseră, într-un fel sau altul, sub controlul Imperiului muhammedan sau statele ce nu încheiaseră vreun tratat de pace cu acesta. Pentru doctrinarii „războiului sfânt”, în special hanefiți, „Casa războiului” se identifica cu tot ce exista în afara „Casei Islamului”. În izvoarele juridico – religioase otomane, dar al-harb era formula cel mai des folosită pentru a desemna teritoriile aflate sub suveranitatea unui principe creștin.”[8]
„În teoria juridică, singurul război justificabil era djihad-ul, deci războiul dus în folosul religiei și comunității musulmane și, eventual, acțiunile de reprimare a rebeliunilor. (…) Deci, pentru musulmani, teoria bellum justum deriva direct din postulatul că în Islam nu putea fi dus alt fel de război în afara „războiului sfânt”. Prin natura lui, djihad-ul era un război drept. Din această cauză, teoretic, nu era necesară o justificare a războaielor declanșate împotriva harbî-ilor, atunci când aceștia respinseseră somația care le fusese adresată. Odată ce un război pornit de otomani era definit ca „efort pe calea lui Allah”, acesta își avea asigurată legitimitatea efectelor sale: titlul de gazi pentru participanți; calitatea de „martiri” pentru cei uciși în timpul luptelor; „dreptul sabiei” asupra teritoriilor cucerite etc. (…) Iată de ce prima condiție impusă de doctrinari pentru ca prin djihad statul islamic să-și atingă ținta (pax islamica) a fost exclusivismul: „Războiul contra necredincioșilor devenea singura formă de război concepută în Islam, căci, teoretic, Islamul trebuie să constituie o singură comunitate organizată sub o autoritate unică”. Djihad-ul urma să fie orientat numai în afara comunității musulmane și a „Casei Islamului”, căci el trebuia să urmărească asiduu realizarea scopului final, impunerea șeriat-ului în „Casa războiului”. (…) Ulterior, cu cât absenteismul și lipsa de entuziasm pentru „războiul sfânt” vor fi mai prezente în mediul otoman, cu atât mai mult deținătorii puterii vor face apel la argumentele juridico – religioase din doctrina djihad-ului, argumente invocate cel mai convigător de șeyh ul-Islam, pentru legitimarea declanșării războaielor și mobilizarea trupelor otomane. În aceste condiții, orice victorie și orice înfrângere ale armatelor musulmane erau puse pe seama voinței lui Allah, ultima fiind atribuită adesea unei insuficiente fundamentări juridico – religioase a războiului. (…) Numai un război drept – cel dus împotriva necredincioșilor – putea asigura victoria, și odată cu ea prăzi, teritorii și robi.”[9]
Din aceste largi citate ale unor autori, istorici consacrați, putem vedea care au fost cauzele conflictului istoric turco – român, în speță rădăcinile lui religioase și politice atât din lumea islamică (ideologia jihadistă), cât și din lumea turcă mai veche, de unde a survenit turcilor otomani ideologia imperialistă, ele formând o sinteză în lumea islamo – otomană. Războiul putea aduce, în situația victoriei, acaparări de teritorii, supunerea unor populații, inclusiv convertirea unor populații la religia islamică, extorcări și exploatări ale populațiilor locale prin impozite, taxe, fapte de corupție, în special la învestirea conducătorilor din teritoriile supuse, prăzi, inclusiv furturi de populație, în special fete și femei tinere, pentru războinici, dar și pentru haremurile sultanilor, dar și dintre cei mai vrednici copii încreștinați care erau apoi crescuți în ordinele ienicerilor pentru a deveni printre cei mai buni soldați ai armatelor Imperiului.
- DESCRIEREA CONFLICTULUI
Am spus dintru început că acest conflict istoric a constat la rândul lui în multiple conflicte, concretizate în principal în războaie, duse în special în veacurile XIV – XVI, dar care practic au continuat până la războiul de independență al României și chiar până la luptele din timpul primului război mondial. În cursul acestor lupte s-au remarcat mari conducători de Țară la români în special Mircea cel Bătrân, Iancu Corvin de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, românii și Țările Române constituindu-se într-un zid de apărare chiar și a Europei și creștinătății europene de revărsarea puhoiului turco – islamic, românii și Țările Române fiind practic parte a acestei cruciade târzii a creștinătății europene de apărare în fața invaziei războinice a statului islamic turco – otoman. Pierderile au fost enorme, foarte multe victime în războaie, de ambele părți, pierderi de suveranitate pentru Țările Române, foarte multe pierderi datorate impozitelor, taxelor pe care aceste Țări trebuiau să le plătească suzeranilor otomani. De asemenea, pierderi au fost și de populație, așa cum am spus mai sus, fiind furate fete și femei tinere, pentru războinici dar și pentru haremurile sultanilor, și duse practic într-un fel de sclavie sexuală și nu doar sexuală; apoi au fost furați dintre cei mai vrednici copii creștini (și de la români, dar foarte mulți de la alte popoare balcanice) care erau duși în ordinul ienicerilor și crescuți pentru a deveni printre cei mai bravi soldați ai armatelor otomane. Cel mai mult de pierdut de pe urma acestor conflicte au fost românii și alte popoare balcanice creștine care au fost „decimate” și demografic și economic și ca suveranitate politică datorită ambițiilor de dominație religioasă și politică ale conducătorilor turci musulmani.
- APRECIERI
Atâta vreme cât bizantinii, balcanicii, românii și alții nu au acceptat să renunțe la religia creștină și să treacă la islamism, și atâta vreme cât nu au acceptat dominația islamică și nu au fost cuceriți sau nu au acceptat suzeranitatea otomană, conflictele nu puteau fi evitate, datorită faptului că inevitabil adepții relgiei islamice, în special conducătorii, care aveau mari aspirații de dominație politică mondială și de a aduce întreaga lume în „turma” lui Allah. Practic aceste situații conflictuale se datorează în esență și exclusiv părții otomane, românii neavând altă opțiune decât supunerea religioasă, acceptarea religiei islamice sau acceptarea cel puțin a dominației politice a islamului, care nu însemna totdeauna o renunțare la religie, dar însemna o renunțare la suveranitate și acceptarea unui statut, pentru cei din țările islamice, de cetățeni de rang inferior musulmanilor. Datorită ideologiei conflictuale din principiu a jihadului islamic, practic conflictele au fost inevitabile, având în vedere dorința de apărare a românilor creștini. În ceea ce îi privește pe români, ei au dus războaie drepte, de apărare, în timp ce islamiștii otomani au dus războaie de agresiune, pe care ei însă le-au considerat și le consideră până în ziua de azi drept niște războaie drepte, fundamentate în legitimitatea dreptului și Coranului islamic. A fost firească reacția de apărare a Țărilor Române, având în vedere necesitatea păstrării unui grad de autonomie politică, economică, socială, religioasă, culturală a acestora față de aspirațiile de dominație islamică și turcească. Religia islamică s-a caracterizat încă dintru începuturi ca una foarte intolerantă la adresa altor religii, chiar dacă a și oferit o anumită toleranță „religiilor Cărții”, adică iudeilor și creștinilor. Acest caracter intolerant al religiei islamice, fiind însă constitutiv ei, nu poate fi înlăturat în afara unei reforme fundamentale sau în afara dispariției acestei religii. De aceea și trebuie și în ziua de azi să fim prevăzători, amintindu-ne istoria, pentru ca să nu ajungem să o repetăm, să nu ajungem în noi conflicte cu facțiuni afiliate acestei religii.
- SOLUȚII ȘI RECOMANDĂRI PENTRU EVITAREA UNUI POTENȚIAL NOU CONFLICT
În ceea ce privește prezentul, ar trebui să dăm atenție mare noilor evoluții politice și religioase din Turcia actuală și din trecutul recent, pentru că ceea ce are loc în Turcia este de fapt o renaștere a autoritarismului și a unei mentalități de dominație politică și economică, grație și creșterii economice substanțiale a Turciei în ultimele decenii, dar și o renaștere islamică, susținută de partidul AKP și de liderul acestuia, Recep Tayyip Erdogan, o mișcare de reislamizare a societății turce și în special a sistemului de educație turc, pentru atingerea unui scop al lui Erdogan și AKP, anume „creșterea unei noi generații pioase”, inclusiv cu predarea în școli a conceptelor de jihad (mascate sub o formă „pacifistă” și naționalistă) și a altor concepte religioase. Nu trebuie de asemenea să uităm presiunile pe care Erdogan le face pentru a extinde islamul în Europa, atât pe cale demografică, prin îndemnarea turcilor să procreeze cât mai mulți copii pe teritoriul Europei, dar și prin mijlocirea întemeierii de noi mari moschei și de centre teologice islamice, cum este și în cazul presiunilor care se fac asupra României și unor politicieni români pentru marea moschee pe care urmăresc să o înființeze la București.
Câteva aspecte din presa destul de recentă ne dovedesc ceea ce susțin mai sus, deși, în mod evident, articolele atât în presa turcă, cât și în presa internațională, care să reflecte ceea se spun, sunt mult mai multe.
„Public schools are closing, on little or no notice, and being replaced by religious schools. Exams are scrapped by presidential whim. Tens of thousands of public teachers have been fired. Outside religious groups are teaching in schools, without parental consent. The battle over how to shape Turkey’s next generation has become a tumultuous issue for President Recep Tayyip Erdogan, as he seeks re-election on Sunday in a vote that is shaping up as a referendum on his deepening imprint on the country after 15 years at the helm. Mr. Erdogan has already chipped away at Turkey’s democratic institutions, purging the courts and civil service of suspected opponents, bringing the media to heel, and leaving in place a state of emergency after a failed coup in 2016 that has added a new level of precariousness to the campaign. His opponents fear that his re-election to a newly empowered presidency after constitutional changes last year will give Mr. Erdogan almost unchecked authority to push his agenda even further and fundamentally alter Turkish society. Education has become a central issue as parents around the country are protesting his changes and scrambling to find schools of their choice as standards slide and unemployment swells. Most controversial has been Mr. Erdogan’s push to expand religious education, in ways that thrill his supporters and alarm his critics. Mr. Erdogan has made no secret of his desire to recast Turkey in his own image, one rivaling the legacy of Mustafa Kemal Atatürk, the founder of the republic and its first president. Their visions for Turkey could not be more different. Atatürk was a nationalist and secularist whose sensibility permeates Turkish culture. Mr. Erdogan is an Islamist who rose from the conservative, religious working class that most resented westernized secularism. Even while prime minister, six years ago, Mr. Erdogan declared his desire to “raise a pious generation.” “Do you expect that a party with a conservative, democratic identity would raise an atheist youth?” he said, challenging his opponents about the aims of his Justice and Development Party. “You may have such an aim, but we don’t.” The words revealed a cause close to Mr. Erdogan’s heart and those of his supporters in his conservative, rural and religious base. For them, the drive for religious schools represents a democratization of education and the reversal of the discrimination under the secular republic. Turkey’s religious roots run deep, even if the separation of religion and state is well established. Even Mr. Erdogan’s main presidential challenger, Muharrem Ince, has not opposed the drive for religious schools, but rather sought to seize the issue from him.”[10]
În legătură cu retorica războinică ce revine în discursul președintelui actual al Turciei:
„President Recep Tayyip Erdoğan, who spoke of „a war between the cross and the crescent” because the Austrian government closed down seven mosques, does not seem to bother with any of those visible, documented cases of religious discrimination against non-Muslims and against Islam’s minority sects. (…) „Soon religious wars will break out in Europe. You are taking Europe toward an abyss. That’s the way it’s going,” Turkish President Recep Tayyip Erdoğan’s foreign minister, Mevlüt Çavuşoğlu, predicted in a 2017 speech. The minister was angry with the European states that had banned Turkish Islamist political shows in their territories. On June 10, Erdoğan said: „These measures taken by the Austrian prime minister are, I fear, leading the world toward a war between the cross and the crescent.” So, once again, we are hearing promises of holy war, and an angry Islamist threatening a Christian state because a Christian state had decided to close down seven mosques and expel some 60 Turkish-funded imams as part of a crackdown on extremist Islam.”[11]
Având în vedere astfel de semnale, care se și concretizează în diferite politici de nouă expansiune a Turciei islamice, având în vedere expansiunea demografică din ultimele decenii, când Turcia a ajuns la aproximativ 80 de milioane de locuitori, iar Erdogan îndeamnă turcii și turcoaicele să procreeze cât mai mulți copii atât pe teritoriul Turciei, cât și în afara acestui teritoriu, în special în Europa și Uniunea Europeană, având în vedere problemele demografice ale României, datorate atât scăderii natalității, dar și emigrației masive a românilor în ultimii ani, având în vedere presiunile pe care Turcia le face pentru aderarea la Uniunea Europeană, devine evidentă necesitatea luării de măsuri pentru ca potențiale noi conflicte, inter-etnice, inter-religioase, inter-statale, să se încerce a fi evitate. Având în vedere vulnerabilitățile date ale României, în contextul unei aderări la Uniunea Europeană a Turciei, există chiar riscul unei invazii turco-islamice care să se facă în condițiile libertății de circulație a turcilor în Europa; prin urmare, România ar risca nici măcar să nu mai aibă un conflict armat cu statul turc, pentru că ar risca o invazie turco-islamică, venită pe fondul vulnerabilităților demografice, economice, sociale profunde ale României. În cazul acesta, dacă românii ar reacționa, s-ar putea ajunge la conflicte interetnice și interreligioase pe teritoriul României între românii (creștini) și turcii musulmani. Dacă românii însă nu ar reacționa, atunci s-ar putea ajunge la un dezastru pentru poporul român și pentru creștinătatea românească, pentru că ar risca extincția sau o dominație extremă din partea turcilor musulmani.
Ca posibile soluții, pentru evitarea unor potențiale noi conflicte, sugerez:
- oprirea, prin veto din partea României (și posibil și din partea altor țări membre), a aderării Turciei la Uniunea Europeană;
- integrarea în activitățile educaționale a unor elemente, informații foarte sugestive legate de istoria românilor pe care le-am avut în vedere în acest text, pentru ca elevii și elevele din România să fie avizați în legătură cu dimensiunea religioasă, și istorică și politică a Turciei;
- implementarea unor politici demografice eficiente, corelate cu politici de dezvoltare economică, socială, religioasă și culturală, pentru întărirea României și a poporului român în dimensiuni în care are vulnerabilități serioase la ora actuală;
- mediatizarea în presă a chestiunilor discutate în acest text, dar și a altora adiacente și complementare lor, pentru formarea unei opinii publice cât mai bine formate și informate asupra acestor chestiuni.
Note:
[1] Emanoil Băbuș, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic (secolele VII-XV), Editura Sophia, București, 2005, p. 209-211.
[2] Ibidem, p. 217.
[3] Ibidem, p. 217-224.
[4] Viorel Panaite, Război, pace și comerț în Islam: Țările române și dreptul otoman al popoarelor, Polirom, Iași, 2013, p. 102-103.
[5] Ibidem, la nota 86, p. 102.
[6] Ibidem, p. 103.
[7] Ibidem, p. 106-107.
[8] Ibidem, p. 113-116.
[9][9] Ibidem, p. 118-119.
[10] Carlotta Gall, „Erdogan’s Plan to Raise a ‘Pious Generation’ Divides Parents in Turkey”, pe site-ul The New York Times, 18 iunie 2018, https://www.nytimes.com/2018/06/18/world/europe/erdogan-turkey-election-religious-schools.html.
[11] Burak Bekdil, „Turkey: Erdogan’s „Holy War” Obsession”, pe site-ul Gatestone Institute, 20 iunie 2018, https://www.gatestoneinstitute.org/12552/turkey-erdogan-holy-war-obsession.
@ Conţinutul articolelor de pe blog se află sub protecţia legii dreptului de autor.
Teologie şi Naţiune 