Noţiunea şi realitatea unui popor ales al lui Dumnezeu nu începe cu Biserica; Vechiul Testament ne revelează pe poporul lui Israel ca popor sfânt, ales de Dumnezeu pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt între toate neamurile pământului. Chemarea poporului ales este aceea de a Îl imita pe Dumnezeu, adică de a fi un popor sfânt, căci Însuşi Dumnezeu este sfânt, şi sfânt prin excelenţă şi la modul absolut. Sfinţenia pe care o cere Dumnezeu poporului Său ales implică şi împlinirea porucilor revelate de Dumnezeu.
Istoria Vechiului Testament ne descoperă însă că poporul ales nu reuşeşte să împlinească exigenţele dumnezeieşti decât parţial. Noul Testament ne dezvăluie neputinţa omului de a împlini Legea lui Dumnezeu, datorită unei piedici ontologice, exprimată prin formulări precum „trupul morţii”, „trupul păcatului”, „trupul cărnii”. Această realitate ce a afectat şi afectează natura umană căzută era cu neputinţă să fie înlăturată exclusiv prin forţele proprii ale omului, prin sforţările morale sale. Omul, în ciuda chemărilor lui Dumnezeu, nu se poate ridica exclusiv prin propriile sale puteri de sub constrângerea acestui „trup al morţii” şi deci nu poate împlini voia lui Dumnezeu aşa cum Îi este plăcut lui Dumnezeu şi fără să păcătuiască.
Pentru a distruge acest „trup al morţii” care ţinea pe oameni înlănţuiţi şi îi împiedica să fie plăcuţi lui Dumnezeu, pentru a da oamenilor puterea harică de a împlini voia lui Dumnezeu şi într-un mod cât mai autentic, adică prin alegerea liberă a propriei lor libertăţi, pentru a da oamenilor puterea de a ieşi de sub tirania „trupului păcatului”, de sub cea a păcatelor şi patimilor, Dumnezeu Tatăl Îl trimite pe Fiul Său, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea şi dezvoltarea lor spirituală, pentru eliberarea lor din păcat şi moarte şi de sub puterea Satanei; Fiul este trimis spre a Se aduce jertfă bineplăcută pentru răscumpărarea lumii, pentru a ridica „păcatul lumii”. „Aşadar, Se grăbeşte spre patimă şi Se sileşte să bea potirul morţii, potirul mântuitor pentru întreaga lume. Vine flămând pentru mântuirea firii omeneşti şi nu găseşte în aceasta rod, pentru că acest lucru îl arată metaforic smochinul. La acest smochin, la firea omenească, a venit Mântuitorul mânat de foametea Lui şi a cerut de la acesta rodul cel mai dulce, adică virtutea cea mai dulce pentru Dumnezeu, care este condiţia mântuirii. N-a găsit însă rod, ci numai frunze, păcatul cel mai adânc şi pizmuitor şi relele care izvorăsc din acesta. De aceea îl mustră zicând: „să nu mai fie în tine rod!” Pentru că mântuirea nu va veni de la om, nici virtutea din puterea omenească. Eu voi realiza mântuirea, dăruind prin pătimirea Mea Învierea. Vă izbăvesc în dar de această viaţă atât de aspră, lucru pe care desigur că l-a făcut.” (sf. Ioan Damaschin) [1]
Această Jertfă mântuitoare este temelia unui nou legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu un nou popor ales al cărui nucleu iniţial este o rămăşiţă a lui Israel. Dumnezeu, considerând că iudeii au călcat de prea multe ori şi prea grav legământul şi că s-au făcut nevrednici de această legătură privilegiată cu Dumnezeu, alege un nou popor ales, care de astă dată nu se mai compune doar din persoanele unui singur neam, în sens etnic, un nou popor cu care încheie un nou legământ în sângele sfânt al Jertfei răscumpărătoare aduse de Fiul lui Dumnezeu. Trecerea legăturii privilegiate cu Dumnezeu de la poporul lui Israel la creştinii dintre iudei şi dintre „neamuri” este anunţată chiar de Mântuitorul Hristos în ceea ce a fost cuprins în pericopele neotestamentare ale pildei lucrătorilor viei: Mt. 21, 33-46, Mc. 12, 1-12 şi Lc. 20, 9-19. Această pildă anunţă trecerea legământului şi pomeneşte condiţiile de îndeplinit de către cei din legământ pentru a împlini legământul şi deci pentru a rămâne în el cu Dumnezeu, anume „a aduce roadele împărăţiei”. Această condiţie, clauză pusă de Dumnezeu reiese şi din textul sf. ap. Pavel de la Tit 2, 14, unde apostolul vorbeşte de noul popor ales, curăţit şi răvnitor de fapte bune. Râvna după fapte bune, după voia lui Dumnezeu şi a lui Hristos, ca şi aducerea lui Dumnezeu a „roadelor împărăţiei” sunt semne care arată pe aceia care împlinesc clauzele legământului neotestamentar cu Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu este deci chemat a fi unul sfânt, o împărăţie de preoţi, care să lupte cu patimile, cu păcatele şi să împlinească voia lui Dumnezeu. Sfinţenia noului popor ales vine în mod fundamental şi ontologic din Jertfa şi Învierea Mântuitorului, prin Sfintele Taine ale Bisericii, însă ea trebuie să fie deopotrivă şi un rod al colaborării omului cu Dumnezeu şi harul Lui în împlinirea poruncilor şi edificarea unui „trup al virtuţilor”. Sfinţenia Bisericii, a poporului lui Dumnezeu trebuie deci să fie văzută şi prin realizarea sau rodirea ei practică de către creştini, iar nu doar în natura ei ca Trup al lui Hristos. În partea ei umană trebuie, şi acesta este un imperativ dogmatic moral revelat de Mântuitorul şi de sfinţii apostoli, să se vadă şi în sfinţenia vieţii credincioşilor, în împotrivirea lor faţă de lumea păcatului şi în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu care configurează astfel „trupul virtuţilor” şi înfrumuseţează „haina de nuntă” a sufletului. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” este un reper care e extrem de valabil, de actual şi de necesar şi pentru creştini, nu doar pentru vechii evrei.
Acest popor este numit şi „mireasă” a lui Hristos, fiind o actualizare în context creştin (iudeo-creştin) a relaţiei dintre Iahve şi poporul lui Israel, relaţie văzută ca una de căsătorie, un legământ care cere credincioşie şi împlinirea făgăduinţelor de ambele părţi ale legământului. Această numire accentuează şi mai mult legătura de iubire care originează din Hristos şi din Sfânta Treime şi la care creştinii şi ceilalţi oameni aflaţi în orizontul misiunii Bisericii sunt chemaţi să se împărtăşească, pentru ca să se transforme după chipul Mirelui Hristos. Iubirea altruistă şi jertfitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, iubirea izvorând la nesfârşit din Izvorul nesecat al Dumnezeirii, iubirea care defineşte într-un mod unic pe Dumnezeu (sf. ap. Ioan: „Dumnezeu este iubire”) şi ontologic, căci în Dumnezeu nu este şi nu poate fi ură, nedreptate, fărădelege, această iubire, deci, se cere a fi împărtăşită, primită de către Biserică, în supunere faţă de îndemnurile Duhului Sfânt, şi de către cei din afara Bisericii. Biserica este deci instituţia sau mediul în care cei aleşi se împărtăşesc din această iubire necreată şi jertfelnică a Mântuitorului, alimentând şi configurând, împuternicind şi înnoind spiritual natura iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor, atât faţă de ceilalţi creştini, cât şi faţă de necreştini. Iubirea care umple spiritul de recunoştinţă şi mulţumire este puterea spirituală care reconfigurează sufletul după forma lui Hristos şi aprinde prin Duhul iubirii flacăra interioară omului pentru ca acesta să urmeze în jertfelnicie şi răstignire de sine lupta împotriva patimilor şi a păcatelor şi a lipsei lor de raţionalitate, şi împlinirea cu sârg, cu „zelotism” a faptelor bune, a poruncilor dumnezeieşti, împlinire care are ca şi consecinţă aprofundarea conformării spiritului individual, dar şi a celui comunitar al Bisericii, după forma lui Hristos. Dacă Sfântul Botez şi Darul Duhului Sfânt formează în mod sacramental pe om după Hristos, împlinirea poruncilor dumnezeieşti este un mediator pentru aprofundarea conformării creştinului cu Hristos Dumnezeu, aprofundare care îşi trage putere însă şi din Taina Pocăinţei şi în special din Taina Împărtăşirii de Hristos. Este un imperativ însă al unei chemări profunde a lui Dumnezeu – şi nu trebuie în niciun fel marginalizat sau neglijat acest aspect –, acela al răspunsului la această chemare, pentru a fi popor al lui Dumnezeu, al răspunsului prin fapte, printr-o perseverenţă şi statornicie în credincioşia faptică faţă de Hristos şi în Hristos, pentru că aceasta este voie a lui Dumnezeu, anume transfomarea, dezvoltarea şi maturizarea spirituală şi morală a omului, ca acesta să devină „din slavă în slavă” tot mai mult un „templu al Duhului Sfânt”, un templu în care să odihnească slava dumnezeiască. „Mireasa” lui Hristos, care e şi persoana pe calea sfinţeniei, dar şi comuniunea aleşilor lui Hristos Domnul, străluceşte din adâncul spiritului şi prin comunicarea şi faptele sale, din strălucirea lui Hristos, din splendoarea adevărului, dreptăţii şi iubirii pe care Hristos le comunică, le împărtăşeşte prin Duhul Său.
Sfinţenia şi sfinţirea semnifică încă din Vechiul Testament punerea deoparte pentru Dumnezeu, ieşirea din uzul profan şi din cel păcătos şi intrarea sub un regim caracterizat prin oferirea integrală lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos, ca popor ales al lui Dumnezeu, este sub regimul sfinţeniei, adică vocaţia ei este un drum aparte atât faţă de lumea profană sau pătimaşă, cât şi faţă de alte religii care pot avea anumite elemente revelaţionale. Luarea crucii şi urmarea lui Hristos, răstignirea sinelui faţă de lumesc şi a lumescului faţă de sine pentru a lăsa loc ca Hristos să odihnească, să trăiască şi să lucreze în sine, aceasta este calea pe care Hristos o cere mereu Bisericii, pentru ca lumea să se convertească şi să primească iubirea adevărului. Lepădarea de iubirea trupească de sine, de privirea şi raportarea egoistă şi plină de posesivitate la lume şi la făpturi constituie necesitate pentru a răspunde Duhului şi a lăsa Duhul să modeleze şi să impulsioneze viaţa de închinare şi cult adusă lui Dumnezeu, dezvoltarea libertăţii întru una care alege într-un mod cât mai conform cu Legea lui Hristos sălăşluită în inimă, precum şi chiar lupta privată şi publică pentru transformarea lumii după chipul împărăţiei Cerurilor. Sfântul Ioan Damaschin, într-o omilie la parabola despre lucrătorii viei şi despre smochinul neroditor, spune: „Deci veniţi, fraţilor, câţi am primit numele credinţei, câţi ne-am învrednicit să ne numim poporul lui Hristos, să nu trecem cu vederea chemarea noastră prin fapte. (…) Deci şi noi să ne amintim de cine ne-am lepădat şi cu Cine ne-am unit la Botez. Ne-am lepădat de diavol şi de îngerii lui şi de orice închinare a lui, să ţinem porunca aceasta, să nu ne întoarcem precum câinele la vărsătura noastră. Faptele diavolului sunt desfrânările, adulterele, necurăţiile, invidiile, certurile, grăirile de rău, ironiile, mânia, ţinerea de minte a răului, osândirile, blasfemiile, laudele. Semnele necredinţei sunt: nemilostivirile, alipirile la zidiri, iubirea de plăceri, iubirea de arginţi, petrecerile şi beţiile. Diavolul se laudă cu mândriile, slavele deşarte, invidia, împodobirea trupului, îngâmfarea. După ce ne-am lepădat de orice legătură cu toate acestea, conform cu făgăduinţa pe care am făcut-o Domnului, să dorim virtuţile potrvnice acestora: nevinovăţia, înţelepciunea, sărăcia, răbdarea, pacea, iubirea, înfăţişarea smerită, păşirea reţinută şi potrivită, cuvântul adevărat, smerenia şi, dincolo de toată suferinţa pricinuită lui Hristos încât, făcându-ne părtaşi pătimirilor Lui, să ne bucurăm şi de slava Lui, aducându-I lui Dumnezeu Tatăl jertfă vie şi neprihănită în biserica celor întâi născuţi, acolo unde este sălaşul celor care se desfată.” [2]
Comentând pilda lucrătorilor viei, Karavidopoulos spune: „Istorisirea este încadrată de două pasaje din Vechiul Testament: la început se face descrierea viei pe baza textului Is. 5,1 ş.u., iar la sfârşit se pune un verset, din Ps. 117,22-23. (…) „Neamul acela, după Părinţii tâlcuitori, e noul Israel, Biserica. Vezi şi Chiril al Alexandriei: „s-a dat acel pământ lucrătorilor sfinţiţi ai Noului Legământ”. Cu versetele Ps. 117,22-23 se mută centrul de greutate de pe vie, stăpânul viei şi lucrători pe persoana Fiului cel iubit. Piatra din capul unghiului (…) este Hristos, pe Care nu L-au luat în seamă conducătorii iudaismului, dar Care a fost aşezat „de Domnul” ca piatră de temelie a noii zidiri, a Bisericii.” [3]
Ceea ce presupune Noul Legământ al lui Dumnezeu, cu Biserica, prin Iisus Hristos şi în sângele Lui sfânt aflăm încă din texte profetice ale Vechiului Testament, texte în care Dumnezeu, nemulţumit de necredincioşia lui Israel, dar în acelaşi timp făgăduind răscumpărarea lui, descoperă din conţinutul acestui nou legământ şi din valoarea lui pentru oameni. Astfel de texte sunt pericopele Ier. 31, 31-34; 32, 37-41, Iez. 11, 17-20; 18, 31; 36, 23-28; 37, 12-14.21-28. Dumnezeu anunţă schimbarea inimilor împietrite, „scrierea” legilor dumnezeieşti pe tablele inimilor, sălăşluirea Duhului Său în inimile credincioşilor aşa încât aceste lucrări determină împlinirea voii sfinte a lui Dumnezeu şi evitarea păcatelor, nu într-un mod automat, ci prin iluminarea spiritelor şi prin eliberarea lor spre adevărata libertate după care şi oamenii râvnesc; este profeţită transformarea spirituală ce va să aibă loc graţie lucrării mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului Hristos şi împărtăşirea acestei lucrări şi a roadelor ei prin Duhul Sfânt şi prin Sfintele Taine. Dumnezeu anunţă explicit prin gurile profeţilor sfinţi închierea unui nou legământ, şi acest legământ este cel în sângele Răscumpărătorului, aşa cum ne revelează Noul Testament. Chiar dacă acele texte profetice fac pomenire poporului evreu, ele sunt foarte grăitoare şi importante pentru înţelegerea creştinismului şi pentru valabilitatea lor pentru creştini, ca oameni care au fost încorporaţi acestui Nou Legământ.
Comentând pericopa Ier. 31, 31-34: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: „Cunoaşteţi pe Domnul” că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni.” Matthew Henry spune: „(este aici promis) că Dumnezeu va reînnoi legământul Său cu ei, aşa încât toate aceste binecuvântări le vor avea, nu doar prin providenţă, ci prin făgăduinţă … Dar acest legământ se referă la vremurile evanghelice, zilele cel din urmă care „vor veni”; pentru că despre harul evanghelic înţelege apostolul (Evr. 8, 8-9), unde acest întreg pasaj este citat ca un rezumat al legământului harului făcut de credincioşi în Iisus Hristos. Observaţi,
1) Cine sunt persoanele cu care e făcut acest legământ – „cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda”, cu Biserica Evangheliei, cu „Israelul lui Dumnezeu” asupra căruia „pace va fi” (Gal. 6, 16), cu seminţia spirituală a credinciosului Avraam şi rugătorului Iacob. Iuda şi Israel fuseseră două regate separate, dar au fost unite după întoarcerea lor, în favorurile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor; astfel Iudeii şi Neamurile erau în Biserica şi Legământul Evangheliei.
2) Care este natura legământului în general: este un „nou legământ” şi „nu legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului”; (…) acela a fost un legământ al harului, dar a fost o dispensaţiune întunecată a acelui legământ în comparaţie cu acesta din vremurile evanghelice. Păcătoşii erau salvaţi de acel legământ pe baza pocăinţei lor şi a credinţei în Mesia ce avea să vină, al Cărui sânge fusese anticipat tipologic de sângele jertfelor legale, Ieş. 24, 7.8. Acest legământ poate fi numit nou pe baza multor lucruri; poruncile şi făgăduinţele sunt mai spirituale şi cereşti, iar descoperirile mult mai clare. (…) Observaţi, Dumnezeu a fost autorul legământului, dar poporul l-a încălcat; pentru că mântuirea noastră este de la Dumnezeu, dar păcatul şi ruina noastră sunt de la noi înşine. (…)
3) Care sunt articolele particulare ale legământului Său. Toate conţin binecuvântări spirituale; nu „le voi da pământul Canaanului şi numeroase bunuri”, ci „le voi da iertare, har, minţi bune şi inimi bune”. Le făgăduieşte
a) Că îi va înclina spre datoria lor; „voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie”; le voi da o nouă lege, pentru că Hristos „a venit nu să distrugă legeam ci s-o împlinească”; dar legea va fi înscrisă în inimile lor prin degetul Domnului, aşa cum înainte fusese scrisă pe table de piatră. Dumnezeu scrie legea Lui în inimile tuturor credincioşilor (…), îi face să ţină la a o împlini. El lucrează în ei o dispoziţie spre supunere, o conformitate a gândirii şi afectelor cu regulile legii dumnezeieşti, ca o copie la original. Aceasta e promisă, şi trebuie să ne rugăm pentru ea, aşa încât datoria noastră să o putem face conştiincios şi cu bucurie.
b) Că îi va lua într-o relaţie cu Sine, „şi ei vor fi poporul Meu”, un popor loial ascultător lui Dumnezeu. (…)
c) Că va fi o abundenţă a cunoaşterii lui Dumnezeu între toate categoriile de oameni, iar asta va avea o influenţă asupra întregului bine: pentru că aceia care cunosc în mod drept numele Domnului Îl vor căuta, Îl vor sluji şi îşi cor pune încrederea lor în El. (…) Mult mai mulţi vor cunoaşte pe Dumnezeu decât în vremurile vechi-testamentare, vremuri care printre neamuri erau de ignoranţă, adevăratul Dumnezeu fiind pentru ei un Dumnezeu necunoscut. (…) Va fi o cunoaştere atât de răpsândită a lui Dumnezeu încât nu va mai fi atâta nevoie de învăţătură precum înainte.” [4]
Comentând pericopa Ier. 32, 37-41: „Iată îi voi aduna din toate ţările, prin care i-am împrăştiat în mânia Mea şi cu iuţimea Mea şi în marea Mea întărâtare, şi îi voi întoarce la locul acesta şi le voi da viaţă fără de primejdie. Ei vor fi poporul Meu şi Eu le voi fi Dumnezeu. Şi le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine în toate zilele vieţii, spre binele dar şi spre binele copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei legământ veşnic, după care Eu nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi voi pune frica Mea în inima lor, ca ei să nu se mai abată de la Mine. Mă voi bucura să le fac bine şi-i voi sădi tare în pământul acesta din toată inima Mea şi din tot sufletul Meu” Matthew Henry spune:
„Dumnezeu le va da o inimă pentru a se teme de El. Ceea ce solicită celor pe care îi aproprie în legământ cu El ca popor al Lui este ca ei să se teamă de El, să Îi respecte maiestatea Sa, să se înspăimânte de mânia Lui, să stea în admiraţie faţă de autoritatea Lui, să Îl omagieze şi să Îi dea slava datorată numelui Său. Ceea ce Dumnezeu cere lor promite să şi lucreze în ei, urmând alegerii Sale. (…) Învăţătorii pot pune lucruri bune în minţile noastre, însă numai Dumnezeu poate pune lucruri bune în inimile noastre.
Dumnezeu le va da o inimă şi o cale. (…) O singură inimă este în acelaşi timp o inimă nouă (Iez. 11, 19). Inima este atunci una când este deplin determinată pentru Dumnezeu şi în întregime devotată Lui. (…) Toţi bunii creştini vor fi încorporaţi într-un singur trup; iudei şi neamuri vor deveni o singură „turmă” şi vor avea toţi, atâta vreme cât sunt sfinţiţi, o dispoziţie de a se iubi unii pe ceilalţi, evanghelia în care cred având în ea cele mai puternice stimulente spre iubirea reciprocă, şi Duhul care locuieşte în ei fiind Duhul iubirii. Deşi pot avea percepţii diferite asupra unor lucruri minore, vor fi toţi una în marile lucruri ale lui Dumnezeu, fiind reînnoiţi după acelaşi chip. Deşi pot avea multe drumuri, vor avea o singură cale, aceea a evlaviei adevărate.
Dumnezeu îi va ajuta eficient în perseverenţa lor în har şi în perpetuarea legământului dintre El şi ei. (…)” [5]
Comentariul lui Matthew Henry poartă în mod evident amprenta protestantă a mediului din care provine. De aceea voi adăuga câteva consideraţii de ordin ortodox. Dumnezeu anunţă în profeţia lui Ieremia punerea fricii în inimi pentru a nu se mai abate de la El, însă teama de care este vorba aici este în primul rând teama de a nu răni dragostea lui Dumnezeu, dragoste ce a ales calea Jertfei altruiste pentru mântuirea oamenilor. Poporul ales, al lui Dumnezeu, cel nou primeşte aşadar prin Duhul Sfânt dragostea sfântă de Dumnezeu şi teama de nu jigni dragostea Lui. Unitatea inimilor şi a căilor este dată de unitatea lui Hristos şi de unitatea Duhului Sfânt, Acelaşi pogorând peste toţi, pentru ca pe întreaga Sfântă Treime să o facă interioară poporului Său ales, Biserica. „Hristos în voi, nădejdea slavei” este temeiul fundamental al unităţii creştinilor, căci Duhul Sfânt ne devine mai lăuntric nouă înşine decât ne suntem noi nouă înşine, pentru ca toţi să putem spune Tatălui ceresc „Avva, Părinte”. Duhul Sfânt inspiră, impulsionează, îndrumă poporul ales pe calea fundamentală a iubirii jertfelnice, a lepădării de duhul lumesc, de lumea păcatului, de lipsa de raţionalitate a patimilor de proprietate şi de dominaţie, şi care cale este aceea şi a promovării iubirii şi cunoaşterii celei adevărate a adevăratului Dumnezeu.
Un alt text profetic vechi-testamentar grăitor asupra conţinutului noului legământ este cel de la Iez. 11, 17-20: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vă voi aduna de prin popoare şi vă voi întoarce de prin ţările unde sunteţi risipiţi şi vă voi da pământul lui Israel. Atunci vor veni acolo şi vor depărta din el toate urâciunile şi toţi idolii. Şi le voi da aceeaşi inimă şi duh nou voi pune în ei; voi scoate din trupul lor inima cea de piatră şi le voi da inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele şi legile să le păzească şi să le împlinească; vor fi poporul Meu, iar Eu le voi fi Dumnezeu.” Matthew Henry comentează: „Dumnezeu făgăduieşte că îi va dispune într-un mod puternic spre datoria lor; nu doar că ei vor înceta să săvârşească răul, dar vor învăţa să împlinească binele (…). Dumnezeu va semăna principii bune în ei. Aceasta este o promisiune evanghelică şi este făcută tuturor celor pe care Dumnezeu îi alege pentru Canaanul ceresc; pentru că Dumnezeu îi pregăteşte pentru rai pe toţi aceia pentru care a fost pregătit raiul. Este făgăduit, [1.] că Dumnezeu le va o singură şi aceeaşi inimă, o inimă în întregime pentru adevăratul Dumnezeu, iar nu împărţită cum a fost între mulţi zei, (…) o inimă care să nu se mai contrazică pe sine însăşi. (…); [2.] că va pune un duh nou în ei (…). Toţi cei sfinţiţi au un duh nou, diferit de ceea ce era; ei făptuiesc pe baza unor noi principii, umblă după noi reguli şi aspiră la noi împliniri, la noi scopuri: „Dacă este cineva în Hristos, acela este făptură nouă”; [3.] că inimile lor nu vor mai fi, aşa cum fuseseră, moarte şi uscate, şi tari şi dure, ca piatra, nu vor mai fi neputincioase în a aduce roadă bună, …; (…) Vechiul legământ, care păruse a fi rupt şi uitat, va fi reînnoit. Prin idololatria lor şi prin captivitatea lor, poate părea că Dumnezeu i-a îndepărtat. Dar când vor fi tămăduiţi de idololatria lor şi eliberaţi din captivitatea lor, Dumnezeu şi Israelul Său se vor avea din nou unul pe celălalt. Dumnezeu, prin lucrarea Sa bună în ei, îi va face poporul Său; iar apoi, prin semnele bunăvoinţei Sale îndreptată înspre ei, le va arăta că este Dumnezeul lor.” [6]
Dumnezeu anunţă deci pentru poporul Noului Legământ un duh nou şi o inimă nouă, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt asupra lor prin Sfintele Taine ale Bisericii, şi ale lui Hristos prin Duhul, ale sălăşluirii Sale în adâncul inimilor creştinilor, membrii şi „membrele” Trupului lui Hristos. Inima cea nouă este rodul topirii răutăţii şi egoismului, a înclinaţiei spre rău şi a iubirii de rău prin puterea biruitoare a dragostei hristice care a învins în jertfă moartea şi care este turnată în inimile renăscute prin Duhul Sfânt. Profeţia lui Iezechiel accentuează din nou că poporul lui Dumnezeu este un popor al Duhului, ca şi al Legii, însă va fi un popor al Legii dumnezeieşti pentru că va fi un popor al Duhului, Duhul Sfânt dăruind puterea de la Hristos a eliberării de captivitatea în care se afla voinţa umană care nu dispunea, după cădere, prin sine însăşi de puterea de a săvârşi binele în deplinătate şi de a evita răul în totalitate. Hristos biruind în Sine moartea ce pusese stăpânire pe om, dăruieşte, prin puterea acestei Vieţi nepieritoare şi biruitoare asupra morţii, iubirea şi puterea duhovnicească ce predispun voinţa umană înspre împlinirea binelui şi evitarea răului. Hristos este eliberatorul voinţei umane de sub puterea răului şi înspre împlinirea sa în adevărata autenticitate a libertăţii. Biserica lui Hristos, poporul lui Dumnezeu, este poporul, adunarea, comuniunea, unitatea celor care primesc prin Sfintele Taine această eliberare, care sunt sfinţiţi astfel şi care, inspiraţi de Duhul iubirii, libertăţii, adevărului, dreptăţii şi sfinţeniei, împlinesc şi aleg şi ei să împlinească voia cea sfântă a Dumnezeirii, care este planul lui Dumnezeu pentru umanitate şi împărăţia Sa coborâtă tot mai adânc pe pământ. Biserica nu este doar poporul lui Dumnezeu, ci este şi împărăţia Sa, prezentă deja pe pământ în oameni şi între oameni. Biserica, poporul cel nou al Noului Legământ, se descoperă astfel ca agent al împărăţiei şi împărăţirii tot mai accentuate a lui Dumnezeu pe pământ, co-împlinitoare a unificării Cerului cu pământul şi a Dumnezeirii cu umanitatea. Hristos, prin Duhul Său şi prin Sfintele Taine ale Bisericii, Se sălăşluieşte pe Sine în duhurile credincioşilor, dar sălăşluieşte şi Legea dumnezeiască, precum şi puterea necesară pentru ca voinţa umană să împlinească în fapte această Lege după voia Domnului. Hristos devine astfel lucrător în duhurile creşinilor şi îi apelează şi cheamă discret conştiinţele lor pentru ca ei să devină conlucrători ai Lui spre slava lui Dumnezeu, dar şi cu urmarea bunătăţilor şi roadelor de care beneficiază împlinitorii voii Sale. Poporul lui Dumnezeu este chemat astfel la cea mai înaltă moralitate şi la o deplină sfinţenie în mijlocul omenirii, care să dea semne şi celorlalţi de existenţa şi lucrarea adevăratului Dumnezeu şi a Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi să înduplece inimile nepocăiţilor la a se supune Dumnezeirii şi a aduce slavă Tatălui ceresc, Dumnezeului duhurilor şi a tot trupul.
La Iez. 18, 31: „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou” întrezărim în cuvântul profetic că inima nouă şi duhul nou nu sunt doar roadele Jertfei şi Învierii mântuitoare ale Domnului Hristos, ci sunt şi urmări ale conlucrării creştinilor cu harul Duhului Sfânt. Pe când în alte cuvântări fundamentale Dumnezeu insistă pe şi accentuează rolul Său absolut esenţial în restaurarea umanităţii şi a poporului Său ales, în aceste cuvinte accentuează obligaţia oamenilor de a se face şi ei înşişi inimă nouă şi duh nou prin colaborarea cu Duhul Sfânt. Poporul cel ales este deci şi poporul conlucrător cu îndemnurile şi călăuzirile duhovniceşti care vin de la Duhul lui Dumnezeu; ei înşişi sunt şi noi înşine suntem chemaţi la lucrarea asupra propriilor vieţi, pentru a ajunge, a împlini eliberarea de rău, de păcat, de moarte pe care a săvârşit-o Fiul lui Dumnezeu prin întreaga Sa lucrare mântuitoare. Automodelarea, perfecţionarea, înduhovnicirea sunt deci şi roade ale autodeterminării persoanei umane înspre bine şi în bine, ale propriei libertăţi de a deveni prin harul şi puterea lui Hristos o libertate cu adevărat autentică, strălucind hristificarea, spiritualizarea, îndumnezeirea adâncului inimii şi a toată viaţa.
Un alt fragment vechi-testamentar profund grăitor despre noul legământ, care vizează deci şi Biserica, este Iez. 36, 23-28: „Voi sfinţi numele Meu cel mare care a fost necinstit la neamurile printre care l-aţi necinstit voi, şi vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când Mă voi sfinţi în voi, înaintea ochilor lor. De aceea vă voi scoate dintre neamuri şi din toate ţările vă voi aduna şi vă voi aduce în pământul vostru. Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri şi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru”, în înţelegerea căruia ne vom folosi şi de această dată şi de un comentariu al lui Matthew Henry, care spune „că Dumnezeu făgăduieşte că va săvârşi o lucrare bună în ei, anume:
(1) că Dumnezeu îi va purifica de mizeriile păcatului: „vă voi stropi cu apă curată”, ceea ce înseamnă atât evanghelia lui Hristos stropită peste conştiinţă ca să o purifice (…), cât şi harul Duhului stropit asupra întregului suflet pentru a îl curăţa de toate înclinaţiile şi dispoziţiile rele, aşa cum Naaman a fost curăţat de lepră cufundându-se în Iordan. Hristos Însuşi era curat, altfel sângele Său nu ne-ar fi putut curăţi; şi este Duhul Sfânt Cel care ne sfinţeşte: „de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi”. (…) Nu putem să sfinţim numele lui Dumnezeu dacă El Însuşi nu ne sfinţeşte inimile, şi nici să trăim spre slava Lui decât prin har;
(2) că Dumnezeu le va da o inimă nouă, o dispoziţie a minţii excelentă în sine şi diferită în mare de ceea ce era înainte. Dumnezeu va săvârşi o transformare lăuntrică pentru a săvârşi o transfomare universală. A se observa că toţi care poartă un interes în noul legământ şi un titlu noului Ierusalim, au o inimă nouă şi un duh nou, iar acestea sunt necesare pentru umblarea lor în înnoirea vieţii. Aceasta este natura dumnezeiască căreia credincioşii îi sunt făcuţi părtaşi prin făgăduinţă;
(3) că, în locul unei inimi de piatră, neînţeleaptă şi nemlădioasă, (…) Dumnezeu va dărui o inimă de carne, moale şi tandră, care are simţirile duhovniceşti exersate, conştientă de durerile şi satisfacţiile duhovniceşti şi supunându-se întru totul voii lui Dumnezeu. Harul înnoitor săvârşeşte o schimbare atât de mare precum transfomarea unei pietre moarte în carne vie;
(4) că deşi, pe lângă înclinaţia noastră spre păcat, ne plângem de o neputinţă de a împlini datoria noastră, Dumnezeu îi va face să umble în legile Lui, nu doar că va arăta calea rânduielilor Sale înaintea lor, dar îi va înclina să umble pe ea, şi le va dărui înţelepciunea şi puteri lucrătoare pentru orice faptă bună. Pentru asta va pune înlăuntrul lor Duhul Său ca învăţător, călăuzitor şi sfinţitor. A se observa că Dumnezeu nu forţează oamenii să umble în rânduielile Sale prin violenţă externă, ci îi determină în baza unui principiu lăuntric. Şi observă ce uz trebuie să facem de puterea şi principiul haric făgăduite nouă şi puse în noi: „veţi păzi judecăţile Mele”. Dacă Dumnezeu Îşi săvârşeşte partea potrivit făgăduinţei, noi trebuie să ne-o împlinim potrivit ordinului.” [7]
Este evident că textul poartă amprenta duhului protestant şi trebuie să aducem câteva corecturi. Întâi, că natura umană nu este considerată în tradiţia ortodoxă ca total coruptă după păcatul originar, iar în al doilea rând, că tradiţia ortodoxă pune mai mare accent pe libertatea duhovnicească şi pe transformarea spirituală, pe botezul în Duhul Sfânt, decât pe împlinirea legalistă a voii dumnezeieşti.
Textul însă este o nouă profeţie de tip mesianic, ce face referire implicită la Hristos, făgăduind punerea sau dăruirea Duhului în spiritele credincioşilor, făcând astfel din creştini, din poporul ales, sălaşe umane, temple ale Duhului Sfânt, ale Dumnezeirii. De asemenea, dimensiunea mistică şi tainică a textului este relevată de simultana punere a Legii înăuntru, ceea ce constituie clare trimiteri simbolice la trecerea de la templul văzut ca locaş şi tron de sălăşluire a slavei dumnezeişti, la templul interior, „nevăzut”, uman al Duhului, la transfomarea deci a fiinţei umane în templu al revărsării Dumnezeirii, în locaş de odihnă a Duhului lui Dumnezeu. Atât punerea legilor în chivotul conştiinţei şi al minţii, cât şi revărsarea Duhului, asemenea punerii tablelor Legii în altarul vechiului templu şi revărsării slavei dumnezeieşti peste şi în templu, simbolizează şi trimit la transformarea omului în templu al Dumnezeirii şi transformarea interiorităţii sale, chiar a celei mai lăuntrice interiorităţi, în sfântă a sfintelor. Pe lângă altarul şi templul pământesc, şi pe lângă altarul şi templul ceresc, sensul mistic al profeţiei trimite şi la omul ca templu şi altar al lui Dumnezeu. Poporul cel ales este chemat atât la nivelul personal al credinciosului, cât şi la nivelul comuniunii Bisericii să devină templu al Dumnezeirii în natura umană a lor sfinţită şi înălţată de Duhul Domnului. Biserica este deci nu doar poporul împlinitorilor voii celei sfinte a Domnului şi apelantă astfel a conştiinţei întregii umanităţi, ci şi poporul în care Dumnezeu Îşi are un templu în care Se revarsă în pământul umanităţii, unind astfel Cerul cu pământul, transformând astfel pământul după chipul Cerului şi făcând părtaşă umanitatea sfinţită firii dumnezeieşti, formând tot mai deplin caracterul Bisericii şi al creştinilor după chipul Persoanelor Dumnezeirii şi relaţiile lor după chipul relaţiei de iubire desăvârşită dintre Persoanele Preasfintei Treimi. Poporul lui Dumnezeu al noului legământ este astfel poporul oamenilor transfiguraţi de Duhul Sfânt şi modelaţi în mod tainic întru a deveni persoane libere spre voia lui Dumnezeu şi comuniuni ale iubirii lui Dumnezeu reflectate şi întrupate în umanitate.
Iez. 37, 12-14: „De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut”, zice Domnul” este şi acesta tot un text profetic cu trimitere mesianică implicită, care vorbeşte despre ridicarea din morminte şi de înviere. Deşi există o trimitere textuală la poporul iudeu, textul poate fi interpretat în lumina Noului Testament şi ca trimiţând la renaşterea, la învierea spirituală pe care Hristos o săvârşeşte în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine săvârşite de preoţii Bisericii asupra celor ce sunt încorporaţi noului Său popor ales, care este Biserica. Numai în Hristos şi prin Hristos are loc şi poate avea loc această „ridicare din morminte”, această renaştere spirituală, readucere la viaţa cea adevărată în lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Hristos care a „înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând” este Cel Care ridică, învie din moartea păcatului, din „trupul morţii” neputinţei împlinirii până la capăt a voii dumnezeieşti şi al lipsei de viaţă veşnic fericită pe cei pe care îi cheamă şi îi alege pentru a fi poporul Său ales cel nou şi înnoit. Hristos va răspândi învierea asupra întregii umanităţi însă într-un mod special şi încă din această viaţă din punct de vedere spiritual asupra aleşilor care formează noul popor al lui Dumnezeu.
Referirea mesianică cea mai explicită, la Iisus Hristos ca Păstor al poporului ales este la Iez. 37, 21-28, legământul fiind veşnic şi fiind unul al păcii, pentru că Hristos este Cel Care a adus adevărata pace pe pământ, o pace „nu cum o dă lumea”, ci o pace spirituală, o reală împăcare a oamenilor cu Dumnezeu şi o reflectare a acestei împăcări în relaţiile dintre semeni. „Iată, Eu voi lua pe fiii lui Israel din mijlocul neamurilor, printre care se află, îi voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce în ţara lor; iar în ţara aceasta, pe munţii lui Israel, îi voi face un singur neam şi un singur rege va fi peste toţi; nu vor mai fi două neamuri şi în viitor nu se vor mai împărţi în două regate; nu se vor mai pângări cu idolii lor, cu urâciunile lor şi cu toate păcatele lor. şi voi izbăvi de toate fărădelegile pe care le-au săvârşit, îi voi curăţi şi vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor. Iar robul Meu David va fi rege peste ei şi păstorul lor al tuturor, şi ei se vor purta după cum cer poruncile Mele şi legile Mele le vor păzi şi le vor împlini. Vor locui ţara pe care am dat-o Eu robului Meu Iacov, unde au trăit părinţii lor; acolo vor locui ei şi copiii lor în veci; iar robul Meu David va fi peste ei rege în veac. Voi încheia cu ei un legământ al păcii, legământ veşnic voi avea cu ei. Voi pune rânduială la ei, îi voi înmulţi şi voi aşeza în mijlocul lor locaşul Meu pe veci. Fi-va locaşul Meu la ei şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Atunci vor şti popoarele că Eu sunt Domnul Care sfinţeşte pe Israel, când locaşul Meu va fi veşnic în mijlocul lor.”
Aşa cum am amintit deja însă, elemente de ecleziologie în care Biserica este noul popor ales al lui Dumnezeu nu se regăsesc doar în Vechiul Testament, ci aspecte esenţiale se regăsesc în Noul Testament, unde se află şi temeiurile acestei concepţii. Mântuitorul Hristos anunţă înainte de răstignire în două momente despre transferarea legământului lui Dumnezeu de la iudei, anume în pilda lucrătorilor viei şi apoi chiar în seara Cinei de taină când vesteşte noul legământ care va avea loc în sângele Său. Pilda lucrătorilor viei, aflată la pericopele evanghelice de la Mt. 21, 33-46, Mc. 12, 1-12 şi Lc. 20, 9-19 este o pildă în care Mântuitorul anunţă şi avertizează căpeteniile iudaice că „via” se va lua de la iudei şi se va „altui neam” sau „altora” pentru a fi lucrată şi pentru a aduce roadele împărăţiei lui Dumnezeu. „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” (Mt. 21, 43) „Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrători, iar via o va da altora.” (Mc. 12, 9) „Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei auzind, au zis: Să nu se întâmple!” (Lc. 20, 16)
Sfântul Nicolae Velimirovici, urmând de altfel tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, comentează destul de tranşant asupra realităţii transferului legământului privilegiat cu Dumnezeu de la poporul iudeu la Biserica lui Hristos: „Vedeţi în ce stare de întunecare se află, vedeţi că singuri nu ştiu ce-i cu ei? Dar cine să fie aceşti alţi lucrători cărora stăpânul le va da pe mai departe via? Să înţelegem un lucru: după cum lucrătorii sunt noi, nouă este şi via care li se va da lor. O dată cu venirea lui Hristos via se întinde, cuprinzând tot neamul omenesc. Nu se mai alcătuieşte doar din israeliţi, ci din toate seminţiile pământului. Via aceasta nouă se va chema Biserica lui Dumnezeu, iar cei care vor lucra într-însa vor fi apostolii, sfinţii, părinţii şi învăţătorii Bisericii, mucenicii şi mărturisitorii, episcopii şi preoţii, binecredincioşii regi şi regine; toţi aceştia vor fi lucrători în via Domnului şi „vor da roadele la timpul lor”. Ei vor fi „seminţie aleasă, împărăţie de preoţi, neam sfânt” (I Pt. 2, 9). La venirea lui Hristos starea de popor ales a israeliţilor încetează şi trece asupra tuturor celor care cred în El, din toate neamurile de pe faţa pământului. „Să nu fie!” strigă lucrătorii cei răi când îşi dau seama că pilda ţinteşte într-înşii. Fără aceste cuvinte predate nouă de evanghelistul Luca, în Evanghelia lui Matei ar fi o lacună şi nu s-ar înţelege de ce a spus Domnul mai departe cele ce urmează. Dar după cele rostite de starostii evreieşti, se înţelege. „Au n-aţi citit niciodatî în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta li este lucru minunat în ochii noştri”?” E limpede că piatra este Însuşi Hristos; ziditorii sunt bătrânii, preoţii şi cărturarii lui Israel; unghiul este legătura între Israel şi păgânătate, între poporul ales de dinainte şi poporul ales de după, între Templul vechi şi Biserica nouă. Hristos este piatra unghiulară, capul unghiului în care se sfârşeşte Vechiul şi începe Noul. El cheamă întru împărăţia Sa, cu aceeaşi dragoste, şi pe israeliţi şi pe neamuri; şi unii şi alţii s-au arătat a fi, la venirea sa, pomi sterpi, dar mai ales israeliţii, care L-ai lepădat aşa cum leapădă zidarii pietrele care nu le trebuie. Cât s-au înşelat zidarii aceştia! Ei au nesocotit piatra de temelie a vieţii, a istoriei, a zidirii întregi! Cu adevărat, nu pe Hristos L-au lepădat ci, vrând a-L lepăda pe El, s-au lepădat pe ei înşişi, iar El a ajuns să fie piatra unghiulară a clădirii celei noi, a zidirii celei noi.” [8]
Sfântul Chiril al Alexandriei, cu peste 1400 de ani înaintea sf. N. Velimirovici, afirma lucruri asemănătoare în comentariul său la Evanghelia după Luca: [9]
„The chiefs therefore of the synagoge of the Jews were cast out for resisting the Lord’s will by rendering the vineyard which had been entrusted to them unfruitful. For God has somewhere said, „Many shepherds have destroyed My vineyard: they have profaned My portion: they have made My desirable inheritance into a pathless wilderness: it has become a desolation of destruction.” And it is also said by the voice of Isaiah, „But the Lord will immediately arise in judgment: the Lord Himself shall come for judgment with the elders and princes of the people. But you, why have you burnt My vineyard?” As those therefore who had rendered the land sterile, being evil, they perished evilly. For it was just, most just, that as being slothful, and murderers of the Lord, they should be the prey of extreme miseries.
„And the farm was given to other husbandmen.” And who are they? I answer, the company of the holy apostles, the preachers of the evangelic commandments, the ministers of the new covenant; who were the teachers of a spiritual service, and knew how to instruct men correctly and blamelessly, and to lead them most excellently to every thing whatsoever that is well-pleasing to God. And this you learn by what God says by the voice of Isaiah to the mother of the Jews, that is, the synagogue: „And I will turn My hand upon you, and, search you to purify you: and those who obey not I will destroy, and I will take out of you all wicked doers, and will humble all that boast: and I will establish your judges as at the first, and your counsellors as in the beginning.” And by these, as I said, are signified the preachers of the new covenant, to whom God somewhere said by the voice of Isaiah; ” But you shall be called the priests of the Lord, and the ministers of God.” But that the farm was given to other husbandmen, and not solely to the holy apostles, but to those also who come after them, even though not of Israelitish blood, the God of all plainly reveals, where He says by the voice of Isaiah to the church of the Gentiles, and to the remnant of Israel; „And aliens in race shall come; they shall feed your flocks: and aliens in tribe shall be ploughmen and vinedressers.” For many indeed of the Gentiles were called, and holy men of their number became teachers and instructors; and even to this day men of Gentile race hold high place in the churches, sowing the seeds of piety to Christ in the hearts of believers, and rendering the nations entrusted to their charge like beautiful vineyards in the sight of God.
What therefore did the scribes and pharisees say when they heard the parable? „Heaven forbid,” were their words. And by this one may see, that having understood its profounder signification, they put away from them the impending suffering, and were afraid of the coming danger. But they did not escape, because they could not be restrained from disobedience, nor would they submit to believe in Christ.
„But He, it proceeds, looked upon them, and said, What is this then that is written, That the stone which the builders rejected has become the head of the corner? Every one that falls upon this stone shall be broken: but upon whomsoever it shall fall, it will crush him.” For the Saviour, although He was a chosen stone, was rejected by those whose duty it was to build up the synagogue of the Jews in every thing that was edifying: and yet He became the head of the corner. Now the sacred Scripture compares to a corner the gathering together, or joining of the two people, Israel I mean, and the Gentiles, in sameness of sentiment and faith. „For the Saviour has built the two people into one new man, by making peace and reconciling the two in one body to the Father.” And the so doing resembles a corner, which unites two walls, and, so to speak, binds them together. And this very corner, or gathering together of the two people into one and the same, the blessed David wondered at, and said; „The stone which the builders rejected has become the head of the corner. This–-that is the corner–-has been done of the Lord, and is marvellous in our eyes.” For Christ, as I said, has girded together the two people in the bonds of love, and in sameness as well of sentiment as of faith.”
După cum se vede şi în pilda lucrătorilor viei, Mântuitorul Hristos pune un foarte mare accent pe necesitatea aducerii „roadelor împărăţiei”, pe necesitatea împlinirii practice a poruncilor şi rânduielilor evanghelice şi revelate în general, pe obligativitatea unui răspuns pe măsură Jertfei şi Învierii mântuitoare, precum şi dăruirii şi îndemnurilor Duhului Sfânt. Sfintele Scripturi accentuează într-un mod deosebit imperativul, într-un anumit sens inclusiv dogmatic, al săvârşirii faptelor bune, plăcute lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte foarte clar despre „zelotismul” pentru fapte bune, despre o râvnă a împlinirii în lume a voii lui Dumnezeu tocmai în contextul în care vorbea despre noul popor ales (Tit 2, 14: „Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune.”) Acest fapt are şi mai ales se înţelege că ar trebui să aibă implicaţii atât pastorale cât şi canonice, fiind un aspect mult prea important pentru a fi lăsat exclsuiv la atitudinea şi inspiraţia creştinului individual.
Pe marginea acestui text paulin, preotul Sabin Verzan are un comentariu ajutător şi lămuritor:
„Substantivul laos, popor, naţiune, mulţime, desemnează, în Noul Testament, poporul Israel, pe evrei (Matei 2, 4; 26, 3; Marcu 14, 2; Luca 1, 10; Fapte 3, 23; Rom. 10, 21; Evrei 2, 17; 5, 3 etc.), iar la plural, îndeosebi, celelalte popoare ale lumii (Luca 2, 31; Fapte 4, 25.27; Rom. 15, 10.11 etc.). În acest din urmă sens laos este sinonim cu ethne , neamuri (Fapte 4, 25; 15, 14; Rom. 15, 10). În Tit 2, 4 laos are însă sens religios şi desemnează totalitatea creştinilor, Biserica lui Hristos. Sfîntul Apostol Petru numeşte pe creştini „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Pt. 2, 9), iar Apostolul neamurilor: „poporul lui Dumnezeu” (2, 10; Evrei 4, 9; 11, 25). Poporul lui Dumnezeu provine nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni (Rom. 9, 24-25; cf. Osea 2, 25; I Petru 2, 10) şi membrii săi se vor chema „fii ai Dumnezeului celui viu” (Rom. 9, 26). Aşa cum Dumnezeu a încheiat cu poporul Israel legământul din pustiul Sinai, făcându-l „popor ales” (Ieş. 19, 5.6), creştinii au devenit ei poporul lui Dumnezeu pe temeiul noului Legământ aşezat prin jertfa cea fără de prihană a lui Iisus Hristos, Mijlocitorul unui nou Testament (Evrei 9, 14-17). Poporul lui Dumnezeu vesteşte în lume bunătăţile Celui ce l-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9-10). Poporul noului Legământ este un popor consacrat lui Dumnezeu. (…) Acesta este motivul pentru care Apostolul neamurilor aratăp că poporul ales este „râvnitor de fapte bune”. Termenul zelotes, râvnitor, zelos, perseverent, sârguitor, pasionat, caracterizează pe cel ce-şi îndeplineşte cu îndârjire şi chiar cu patimă îndatoririle care-i revin (Fapte 21, 20). … Sfântul Apostol Pavel foloseşte acest termen pentru a chema pe creştini să urmărească în mod stăruitor, cu râvnă, cele duhovniceşti „spre zidirea Bisericii” (I Cor. 14, 13; cf. I Petru 3, 13). „Râvnitor înseamnă, cum scrie Sf. Ioan Hrisostom, a păşi cu multă bunăvoinţă spre virtute, cu grabă şi căldură”. (…) În Rugăciunea a doua a anaforei din Liturghia Sf. Vasile cel Mare, într-o mărturisire a preotului, enunţ recapitulativ de o mare expresivitate, proprie oricărie formulări liturgice, textul din Tit 2, 14 îşi găseşte o deplină tălmăcire: „Şi vieţuind El (Hristos) în lumea aceasta …, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt. Şi curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat”.” [10]
Însuşi Mântuitorul Hristos enunţă acest principiu, acest imperativ al faptelor, al rodirii, al râvnei după faptele bune, într-un mod foarte limpede, anume când vorbeşte despre raportul dintre Sfânta Treime şi creştin, făcând analogie cu raportul dintre vie, mlădiţe, rodire şi lucrătorul viei. Orice creştin care nu aduce „rodire” pentru Dumnezeu, conformă cu „via” care închipuie pe Hristos în Care a fost „altoit”, trebuie să aibă conştiinţa primejdiei îndepărtării sale din această „viţă” şi implicit din poporul ales al lui Hristos. Orice creştin care împlineşte cuvântul lui Hristos este curăţit de Tatăl pentru a aduce şi mai multă roadă, adică pentru a împlini mai mult şi mai profund, mai autentic, dintr-o mult mai liberă conştiinţă şi iubire, voia lui Dumnezeu, pentru a aduce mai adânc şi mai dintru adâncul inimii închinare în Duh şi Adevăr Dumnezeirii, pentru a deveni mai mult templu al Duhului lui Hristos, împlinindu-se astfel voia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum este în planul ceresc. Nu este aşadar conformă cu raţionalitatea creştină atitudinea delăsătoare în pastoraţie, practica de a nu fi oamenii îndrumaţi, apelaţi din atitudinea proactivă a preoţilor, ce au obligaţia pastorală de a îndruma pe orice creştin la cunoaşterea voii lui Dumnezeu, la înţelegerea în contextul fiecărei vieţi de creştin a ceea ce cere Hristos de la fiecare şi de la Biserică, şi la punerea în practică cu înţelepciune spre plinirea împărăţiei cerurilor.
Sfântul Chiril al Alexandriei avertizează asupra primejdiei neîmplinirii voii lui Hristos, în comentariul său la Ioan 15, 2: „Deci trebuie ştiut că, unindu-ne cu El prin credinţă şi înfăptuind chipul alipirii prin simple mărturisiri, dar încă nestrângând prin faptele bărbăteşti ale iubirii legătura unirii, ne numim mlădiţe, dar moarte şi neroditoare. „Căci credinţa fără fapte este moartă,” după cuvântul unui Sfânt (Iac. 2, 20). Dacă deci mlădiţa este în acest mod, atârnând, ca să spun aşa, degeaba de tulpina viţei, va fi expusă cuţitului lucrătorului, căci o va tăia cu siguranţă şi o va da ca gunoi deşert focului. Aceasta e osânda celor neroditori, precum socotesc că spune, în chip de parabolă, stăpânul către lucrător, despre smochin: „Taie-1; de ce să ocupe locul în zadar?” (Lc. 13, 7). Aşa socotesc că şi Dumnezeu, Tatăl tuturor, taie mulţimea uscată şi neroditoare a mlădiţelor care atârnă fără folos de viţa spirituală. Căci cred că îngrijitorul de sufletele noastre, adică Dumnezeu, vrea să arate prin parabola de aici ce şi câtă pagubă suportă sufletul tăiat din comuniunea cu El. Căci va fi aruncat spre nimic cel ce nu se va folosi spre nici o facere de bine, predându-se în mod neîndoielnic chinului şi făcându-se hrană focului a-toate-consumator. Dar şi prin proorocul Iezechiel s-a spus despre aceasta, tâlcuindu-se: „Fiul Omului, ce întâietate are lemnul de viţă de vie faţă de oricare alt lemn, şi coarda de viţă de vie între arborii din pădure? Se ia oare din el vreo bucăţică pentru vreun lucru? Se ia oare din el măcar pentru un cui, ca să atârni de el vreun lucru oarecare? Iată, el se dă focului spre ardere; amândouă capetele lui le mistuie focul, şi mijlocul arde şi el” (Iez. 15, 2-4). Înţelegi deci că ceea ce a fost tăiat şi desprins cu totul e pe de-a-ntregul nefolositor, deci nu poate fi folosit la nimic din cele necesare, ci doar se dă focului. Deci, nu e vădit că, chiar dacă suntem făcuţi mlădiţe şi suntem eliberaţi de rătăcirea politeistă, mărturisind doar credinţa în Hristos, dar rămânând lipsiţi de unirea prin fapte, vom suferi cele ale mlădiţelor zadarnice? Şi ce va urma? Vom fi tăiaţi în întregime şi vom fi predaţi focului, pierzând seva de viaţă făcătoare pe care o avem de la viţă, adică Duhul. Căci ceea ce a spus Hristos despre cel ce îngroapă talantul (Mt. 25, 18), aceasta o va vedea cineva împlinindu-se şi cu cei ce suferă în întregime tăierea. Căci aşa cum se va lua de la acela talantul, aşa socotesc că se va lua şi din mlădiţă, ca umezeala sau ca o calitate vie, Duhul. Şi din ce pricină se va lua? Ca nu cumva, împreună cu cei ce vor fi aruncaţi în foc de către Judecător, să pară că se condamnă şi Duhul stăpânitor. Căci dacă cei ce stăpânesc lucrurile pământeşti, cinstite şi lăudate aici prin atenţii împărăteşti, nu vor suferi cu adevărat de pierderea lor înainte de a pierde demnităţile lor, cum nu e necesar ca sufletul osândit la chinuri să lepede înainte, prin hotărârea de sus, harul de sus şi să fie dezbrăcat de el prin trăirea relelor?” [11] Comentând la rândul său asupra cuvintelor Sf. Chiril despre condamnarea veşnică şi pierderea Duhului Sfânt, părintele Stăniloae accentuează natura chinului spiritual în care poate ajunge cel ce nesocoteşte Duhul harului: „Cel rău nu va mai fi aruncat spre nimicire totală, căci Dumnezeu nu mai nimiceşte un om creat odată, ci va exista, dar nu va folosi nimănui, neavând nici un rost în ansamblul creaţiei, şi acesta va fi cel mai mare chin pentru el, asemenea unui foc interior. Căci îl va usca de tot, nemaiputând arăta nici un rod folositor altora, de vreme ce nu mai e întreţinut de Duhul de-viaţă-făcător şi de-iubire-dătător al lui Hristos. E uscăciunea care face neputincioasă orice comuniune, întreţinând în om chinul singurătăţii spirituale.” [12]
Legământul înseamnă că o reciprocitate de îndatoriri şi drepturi din partea celor două părţi contractante. Sfânta Scriptură afirmă foarte clar existenţa Noului Legământ în sângele lui Iisus Hristos. Însuşi Mântuitorul afirmă acest lucru în seara cinei celei de taină: „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Lc. 22, 19-20) Epistola către Evrei descoperă de asemenea acest fapt: „Acum însă, Arhiereul nostru a dobândit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe mai bune făgăduinţe. Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea; (…) Şi zicând: „Nou”, Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire.” (Evrei 8, 6-7.13) Hristos este în acelaşi timp întemeietorul unui nou legământ şi al unei noi preoţii „după rânduiala lui Melchisedec”: „Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere, câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge.” (Evrei 9, 11-18) Noul Legământ există deci în baza Jertfei celei sfinte şi mântuitoare a Domnului, iar acest Nou Legământ se încheie cu un nou popor pe care Dumnezeu îl alege dintre iudei şi din membri ai altor neamuri care se convertesc la credinţa şi viaţa Bisericii.
Semnul încorporării în acest Nou Legământ este ceea ce sfinţii apostoli numesc „tăierea împrejur a inimii în Duh”; în Epistola către Romani sf. Pavel pomeneşte despre iudeul lăuntric şi despre tăierea inimii în Duhul: „Pentru că nu cel ce se arată pe din afară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup, este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Rm. 2, 28-29) În Epistola către Efeseni, sângele lui Hristos este cel care îi aduce pe creştini în cetăţenia lui „Israel” şi în cunoaşterea şi relaţia cu adevăratul Dumnezeu „De aceea, aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, numiţi netăiere-împrejur de către cei numiţi tăiere-împrejur, făcută de mână în trup, eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos” (Ef. 2, 11-13). În Epistola către Filipeni, sf. Pavel avertizează comunitatea de creştini să se ferească de iudeii „după trup”, cei care au rămas în comunitatea iudaismului şi practicau tăierea împrejur, asigurându-i pe creştini că Biserica este adevărata „tăiere împrejur”, realul popor al lui Dumnezeu: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur. Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu, şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup” (Flp. 3, 2-3) În Epistola către Coloseni, sf. Pavel o descrie ca fiind „nefăcută de mână”, fiind o lucrare săvârşită de Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine ale Botezului şi Mirungerii. „În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi. Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşealele; ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce.” (Col. 2, 11-14)
„Tăierea împrejur” spirituală, a inimii, „nefăcută de mână”, în Duhul Sfânt este semnul naşterii spirituale a credinciosului, a convertitului, a naşterii sale din Dumnezeu, prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt, la o viaţă nouă. Naşterea duhovnicească îl scoate la lumină, îi dă formă omului cel tainic al inimii, care este după chipul lui Hristos şi care este chemat să împlinească condiţiile legământului în care a fost încorporat, ale legământului spiritual în sângele Mântuitorului. Sf. Chiril al Alexandriei scoate în evidenţă că încorporarea se face prin credinţa în Hristos, spre adopţiunea filială a convertitului şi prin botezul în cele necreate, iar nu în cele create precum israeliţii au fost „botezaţi” prin trecerea în Marea Roşie. „Deci poporul care va urca prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială, era în Lege ca în umbră, precum şi tăierea împrejur în Duh o înţelegem prefigurată în cea a acelora în trup. Şi, pe scurt vorbind, toate ale noastre erau prefigurate în tipurile acelora. Pe lângă cele spuse, mai spunem şi aceea că Israel a fost chemat la adopţiunea filială prin mijlocitorul Moise. De aceea s-au şi botezat, cum zice Pavel, în nor şi în mare; şi au fost trecuţi de la închinarea la idoli la Legea robiei, fiindu-le aceasta slujită în litera poruncii prin îngeri. Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.” [13] Prin Sfintele Taine ale Bisericii, creştinul devine participant la Mântuitorul Hristos, este asumat în Trupul Său şi ridicat ontologic la statura de fiu al lui Dumnezeu după spirit. Creştinul primeşte o viaţă nouă, o modelare spirituală care îl formează după forma lui Hristos, fiind chemat la viaţa care să se conformeze cât mai mult în practică modelului hristic, prin împlinirea poruncilor lui Hristos şi prin urmarea lui Hristos pe calea răstignirii egoismului şi a patimilor şi păcatelor care îl înstrăinează tot mai mult pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, de viaţa cea adevărată care este după modelul transcendent pe care Dumnezeirea, Sfânta Treime l-a descoperit. „Dar şi în ce priveşte roada spălării prin Botez, ea dă omului o formă şi o înfăţişare nouă, şi anume, pune pe sufletele omeneşti o pecete, un chip care le leagă de moartea şi de învierea Mântuitorului.” [14] Părintele Stăniloae afirmă că naşterea din Dumnezeu nu este făcută din fiinţa Tatălui, ci prin dăruirea Duhului Care îi face părtaşi dumnezeieştii firi şi le dă o înfiere dumnezeiască diferită şi superioară „înfierii” pe care o primiseră vechii israeliţi prin vechiul legământ. „Cei din Vechiul Testament au fost adoptaţi într-o umbră a filiaţiei de către Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu nu Se făcuse Frate al nostru prin asumarea firii noastre umane, deci nici nu comunica Duhul Său de Fiu, cum o face, după întrupare, celor ce se unesc cu El prin credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu. Poporul din Legea Veche era şi el într-o legătură cu Dumnezeu cel personal, prin credinţa în El, spre deosebire de popoarele păgâne sau panteiste, care identificau pe Dumnezeu cu forţele naturii. Dar Dumnezeu nu venise în Vechiul Testament la oameni prin Fiul Său, ca să-i facă şi pe ei fii în mod real. Ei percepeau pe Dumnezeu ca existenţă personală, deosebită în fiinţă prin faptele mai presus de fire pe care le săvârşea în favoarea lor. Prin ele se botezau şi ei în Dumnezeu, sau în puterea Lui. Dar El rămânea încă departe şi mai mult un Stăpân, iar ei, mai mult nişte slugi care împlineau poruncile Lui. Prin tot ce făcea pentru ei mai presus de fire îi pregătea pentru venirea Lui deplină la ei, prin Fiul Său întrupat Căci în credinţa lor în Dumnezeu ca Persoană era implicată credinţa că El are o iubire faţă de un Fiu. Prin Fiul sau Cuvântul Lui, ca Cel prin Care s-au creat şi se susţin toate, se săvârşeau faptele minunate în Vechiul Testament şi El Se vestea pe Sine prin Prooroci că va veni ca om între ei, pentru a-i face fii ai Tatălui. Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.” [15]
Potrivit sf. Chiril, înfierea cea dumnezeiască se face spre adevărata libertate a omului, libertate pe care o primeşte prin credinţa în Hristos şi prin Sfintele Taine, şi pe care e chemat să o lucreze, devenind astfel copărtaş la propria sa eliberare spirituală. Domnul Iisus e Cel Care pricinuieşte această „tăiere împrejur” spirituală, care, prin puterea jertfirii şi învierii săvârşite de Hristos în umanitatea asumată prin unirea după ipostasă a firii umane cu firea Sa dumnezeiască, zdrobeşte lanţurile vechilor păcate şi îl împuterniceşte pe om în lupta spirituală împotriva a ceea ce încă îl atrage spre lumesc, spre patima dominaţiei ilegitime. „Dar adevărul şi harul prin Unul-Născut nu introduc binele prin chipuri, nici nu arată cele de folos prin umbre, ci prin porunci strălucitoare şi atotcurate şi călăuzesc spre cunoştinţa adevărată prin credinţă. Legea a dat duhul robiei spre frică, iar Hristos, Duhul înfierii spre libertate. Legea aduce tăierea împrejur în trup, care nu e nimic. Căci tăierea împrejur nu este nimic, cum scrie Pavel unora. Dar Domnul nostru Iisus Hristos pricinuieşte tăierea împrejur în duh şi în inimă prin credinţă. Legea botează prin apă simplă pe cei întinaţi. Mântuitorul, cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Legea introduce în cortul vechi, ca şi chip al celor adevărate. Mântuitorul înalţă la cerul însuşi şi în cortul mai adevărat, pe care l-a clădit Domnul, nu omul.” [16]
„Tăierea împrejur” a spiritului, a inimii în Duhul Sfânt nu este însă doar o lucrare a harului dumnezeiesc în Iisus Hristos asupra creştinilor, ci ea comportă în acelaşi timp şi o chemare spre a fi pusă în practică de creştini în războiul duhovnicesc. Duhul Sfânt Îl coboară tainic pe Hristos în inima creştinilor, însă aceştia trebuie în continuare să lupte împotriva reziduurilor firii căzute, împotriva concupiscenţei, împotriva a ceea ce a rămas din „omul cel vechi” şi luptă împotriva „omului nou” cel tainic al inimii. „Deci e rea şi pierzătoare învârtoşarea inimii. De aceea îi ceartă şi cuvântul proorocesc pe iudei, zicând: „Tăiaţi-vă împrejur lui Dumnezeu şi tăiaţi împrejur învârtoşarea voastră, bărbaţi iudei şi cei ce locuiţi în Ierusalim” (Ier. 4, 4). Dar nu acelora, ci mai degrabă nouă ne cere Dumnezeu şi Tatăl să ne tăiem împrejur la inimă, căci e vorba de tăierea prin Duhul Sfânt, săvârşită în iudeul cel dinlăuntru. Se cuvine deci să ieşim din necredinţă şi să renunţăm la învârtoşarea inimii şi să trecem la o înţelegere iubitoare, de voim să scăpăm de mânia pierzătoare.” [17]
Sf. Chiril înaintează cu aprofundarea învăţăturii şi, intrând în explicarea şi mai tainică a „tăierii împrejur” duhovniceşti, arată că acest ritual care pecetluia apartenenţa la poporul cel ales al lui Dumnezeu semnifica, în însăşi acea tăiere, tăierea poftelor păcătoase ale omului şi dăruirea prin Duhul Sfânt a puterii spirituale care omoară înclinaţia spre păcate şi care dă tărie omului de a se lupta împotriva zvâcnirilor „omului vechi” şi pentru adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, spirituală, prin simţirea minţii şi a inimii, precum şi pentru punerea în practică a virtuţilor ca manifestare atât a ascultării de Hristos, dar şi ca iubire şi râvnă faţă de Viaţa pe care Hristos o împărtăşeşte în Sfânta Împărtăşire. Cuvântul lui Dumnezeu şi harul Duhului Sfânt sunt puteri spirituale care surpă lucrarea plăcerilor păcătoase şi dau în acelaşi timp tărie şi resurse duhovniceşti pentru ca această luptă să fie dusă şi de omul însuşi care trebuie să adauge eforturile sale de automodelare, de înfrânare, de practicare a virtuţilor înfrânării şi înţelepciunii, pentru ca să adauge deci partea sa proprie la lupta împotriva poftelor, plăcerilor păcătoase care îl opresc de la a se sfinţi cu adevărat şi deplin şi de la a se uni cu Dumnezeu. Hristos Însuşi este Cel Care a biruit în propria Sa natură umană influenţa nefastă asupra omului a plăcerilor sau a suferinţelor, şi împărtăşeşte prin Duhul Sfânt această biruinţă spirituală celor care se „taie împrejur” la inimă numai lui Dumnezeu. „Deci observi cum, din poftele spre unele, se iveşte răutatea, şi în plăcerile neraţionale se naşte sămânţa păcatului? Deci Dătătorul Legii şi Dumnezeu porunceşte să se aplice fierul tăierii împrejur mai ales acelei părticele a trupului în care şi prin care are loc naşterea plăcerilor, ca să înveţi, ca printr-o ghicitură, că e cu neputinţă să ne arătăm curaţi dacă nu primim în inima noastră lucrarea foarte tăioasă a cuvântului dumnezeiesc şi nu luăm aminte la cuţitul Duhului, n-am fost scăpaţi de toate poftele urâte numai nesăvârşind cele ale poftelor noastre, chiar dacă par să ne dea cea mai dulce plăcere, ci ne lăsăm convinşi să iubim şi să lucrăm numai ceea ce place lui Dumnezeu. Arătându-ni-se nouă acest înţeles mai adevărat al tăierii împrejur, cu dreptate se cuvine să se spună celor ce s-au obişnuit să se laude numai cu tăierea împrejur în trup: „Tăiaţi-vă împrejur Dumnezeului vostru şi tăiati împrejur învârtoşarea inimilor voastre, bărbaţi iudei şi cei ce locuiţi în Ierusalim” (Ier. 4, 4). Căci cel ce îşi taie trupul împrejur se taie împrejur numai în trup. Dar cel ce primeşte tăierea împrejur în Duh, prin credinţa în Hristos, se taie împrejur cu adevărat, şi numai lui Dumnezeu.” [18] Aleşii lui Dumnezeu în noul Său popor ales au înainte aceste datorii duhovniceşti, ale luptei în favoarea chemării discrete a omului tainic al inimii care se cere tot mai profund realizat prin conformarea tot mai profundă după Hristos, aşa încât Hristos să strălucească tot mai mult în inimile creştinilor atât în rugăciunile particulare, cât şi în rugăciunile cultului liturgic al Bisericii, înflăcăraţi şi aprinşi tot mai mult de focul Duhului Sfânt care topeşte spinii urii şi ai păcatelor şi înmoaie tot mai mult inima de căldura şi Viaţa Duhului, înflăcărându-i de iubire de Dumnezeu şi înălţând în sensibilitate tot mai înaltă inimile şi cântările lor în care Îl slăvesc pe Dumnezeu, simţindu-se ei înşişi tot mai pătrunşi de harul necreat al iubirii absolute, jertfelnice, pline de dărnicie şi dătătoare de Viaţa cea adevărată în care nu există moarte, întuneric, păcat, fărădelege, nicio umbră a celei mai mici răutăţi, pentru că este sfântă la modul absolut, dătătoare de sens, deci mântuitoare, împlinitoare şi fericitoare în cele mai înalte ordine, căci dragostea preadulce a lui Dumnezeu este cea mai împlinitoare satisfacţie a inimii umane ce tânjeşte după Absolut, după Fiinţă, după Sens, după Realul prin excelenţă care dă adevărata viaţă fără de moarte.
În faptul că vechiul rit se săvârşea în ziua a opta după naştere, sf. Chiril vede preînchi- puirea zilei a opta, care este ziua Învierii lui Hristos, şi de aceea „tăierea împrejur” în Duhul este considerată ca dăruitoare a Vieţii. „Să primim tăierea împrejur în Duh, care ne înalţă la unirea intimă cu Dumnezeu în ziua a opta, adică în ziua învierii Mântuitorului. Aceasta ne este semn că tăierea împrejur în Duh este dăruitoarea Vieţii. Prin ea ştim într-un fel oarecare din realitatea însăşi că vom vieţui împreună cu Hristos, după spusa lui Pavel: „Căci aţi murit şi viaţa voastră s-a ascuns împreună cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este Viaţa voastră, Se va arăta, atunci vă veţi arăta şi voi întru slavă” (Col. 3, 3-4).” [19]
Părtăşia Vieţii celei adevărate care izvorăşte din jertfa, moartea şi învierea Mântuitorului se face astfel spre vieţuirea în Viaţa cea adevărată şi deci spre moartea faţă de lume şi faţă de poftele ei, faţă de „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”. „Căci deveniţi, prin Duhul, părtaşi al Lui, Care a tăiat nevăzut împrejur toată necurăţia din noi, am murit lumii, dar trăim lui Dumnezeu viaţa cea mai plină de bunătate. Iar tăierea împrejur are loc în ziua a opta datorită învierii lui Hristos, şi nu înainte de a opta. Căci nu se dă Duhul înainte de Înviere, ci după aceea sau în însăşi vremea învierii, când a suflat asupra ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi Duh Sfânt” (In 20, 22). Iar iudeilor le este foarte potrivită tăierea împrejur prin fier. Căci sunt încă robi şi stau sub legea pedepsitoare. Iar fierul e semnul pedepsei. Iar nouă, celor liberi şi duhovniceşti, ne este potrivită curăţirea prin Duh, care scoate din sufletele noastre toată întinăciunea şi aduce în ele desăvârşirea prin strălucitoarea unire cu Dumnezeu prin credinţă. (…) Deci tăierea împrejur este înainte de desăvârşire. Premergând, ea ne duce spre aceasta. Dar nu numai la acestea se reduc foloasele tăierii împrejur (înţeleg tăierea împrejur în Duh), care vom afla că se dăruieşte numai celor liberi în Hristos. Iar liber în Hristos este omul care s-a scuturat de robia diavolului şi de jugul păcatului şi a rupt lanţurile acelora, precum s-a scris (Ps. 106, 14), şi s-a îmbrăcat în slava dreptăţii strălucitoare şi nesupuse tiraniei, înţeleg a dreptăţii aflate în credinţa în Hristos.” [20]
„Tăierea împrejur în duh e tăierea de la sufletul nostru a păcatului, a oricărei plăceri egoiste. Această tăiere împrejur ne introduce în Duhul Sfânt, sau Îl introduce pe Duhul Sfânt în sufletul nostru, făcându-l pe el şi toată persoana noastră duh. Aceasta înseamnă a deveni uniţi intim cu Dumnezeu, a intra în viaţa de comuniune cu El. Dar în aceasta ne-a anticipat Hristos ca om. Şi mai înseamnă ridicarea noastră la putinţa învierii împreună cu Hristos cel inviat. De aceea, tăierea noastră împrejur se face în ziua a opta, care înseamnă trecerea de la odihna de lucrările îndreptate spre lumea aceasta, la viaţa nouă în Dumnezeu.” [21] „Tăierea împrejur a marginii trupului care măreşte plăcerea acestuia e chipul tăierii din marginea sufletului a legăturii egoiste cu lumea, aţâţată în om de diavol. Deci această tăiere împrejur spirituală, sau în duh, e o eliberare a omului de păcat şi de diavol. Dar această eliberare de păcatele legăturii pătimaşe cu lumea nu ne poate veni decât din puterea dăruită de Hristos umanităţii Sale şi, prin comuniunea cu ea, şi nouă. Păcatul şi diavolul ne robesc, deşi ne dau iluzia că, satisfăcând egoismul nostru, ne eliberează. Dar numai bunătatea neinteresată faţă de alţii ne eliberează, ne bucură şi ne umple de putere, căci aduce în noi ca mulţumire puterile celor cărora le arătăm iubirea, şi, în grad maxim, puterea lui Dumnezeu prin Hristos făcut om în comuniune cu noi. Astfel, tăierea împrejur este eliminarea egoismului şi deschiderea noastră puterilor bunătăţii dumnezeieşti.” [22]
Lucrul pe care trezvia Bisericii şi a creştinilor trebuie să îl aibă mereu în atenţie este, aşa cum am văzut şi din Vechiul Testament, posibilitatea pierderii legământului sau lepădării de către Dumnezeu a celor care nu respectă condiţiile legământului, care, în context creştin, ar putea batjocori Duhul harului. „Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici. Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului.” (Evrei 10, 26-29) Acest avertisment trebuie mereu să îl avem în minte, aşa cum trebuie să îl avem pe cel de care am mai amintit de la Ioan 15, 2, când Hristos a avertizat foarte clar pe cei care nu respectă imperativul rodirii spirituale după voia lui Dumnezeu cu posibilitatea îndepărtării din „via” care simbolizează pe Hristos, deci cu pierderea Duhului Sfânt şi cu osândirea la pedeapsă. Este un avertisment care vizează în special persoana credinciosului, însă el poate fi extins şi la nivelul unor comunităţi care se pot împuţina prin batjocorirea Duhului Sfânt, prin ieşirea din logica vieţii sfinte care este logica iubirii, a dăruirii surplusului peste partea de dreptate legală, sau care pot chiar pieri, fiind lepădate de Duhul lui Dumnezeu. Cartea Apocalipsei lui Ioan în primele capitole menţionează astfel de avertismente ale Mântuitorului la adresa Bisericilor. „Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi.” (Ap. 2, 5) Părintele Petre Semen ne aduce lămuriri asupra acestui fapt, vorbind despre raportul între Dumnezeu şi Israel în vechiul legământ. „Menţinerea Legământului dintre Iahve şi poporul Israel depindea de respectarea condiţilor stabilite de partea ambelor părţi. Pentru poporul sfânt păstrarea neştirbită a acestei legături însemna asigurarea unei vieţi paşnice şi prospere. Prin încheierea acestui Legământ poporul Israel nu mai încerca să trăiască după măsuri pur omeneşti şi mai ales să caute prin mijlocirea oamenilor avantaje exclusiv omeneşti, în postura aceasta „ar însemna deja pentru Israel a trăda pe Iahve”, Dumnezeul Legământului. Profeţii Vechiului Testament au ştiut întotdeauna să atragă atenţia regilor, şi în general tuturor celor puternici, atunci când aceştia uitând de Dumnezeu şi-au pus nădejdea exclusiv în oameni şi nu în Iahve, dovedindu-le cu mult curaj că numai El este adevăratul lor ocrotitor. Ei căutau să arate că durabilitatea alegerii lui Israel de-a lungul istoriei era condiţionată şi de păstrarea acesteia căci dacă poporul va ţine cu credincioşie Legământul şi va respecta cu stricteţe poruncile date prin Moise pe Sinai viitorul lui nu va fi decât binecuvântarea.” [23] Dumnezeu avertizează de multe ori poporul ales în Vechiul Testament asupra riscului lepădării sale dacă se abate de la poruncile lui Dumnezeu. Textul părintelui Semen ne aduce în atenţie şi rolul pe care profeţii sau persoanele cu voci profetice, în sânul Bisericii şi al societăţii, îl au în ţinerea trezviei, a atenţiei spirituale a Bisericii mereu vigilentă cu privire la posibilitatea unor căderi sau cu privire la căderi reale în păcate, inclusiv în păcate ale unei Biserici sau ale unui număr semnificativ al membrilor unei Biserici sau ale conducătorilor cei mai responsabili ai unei Biserici, păcate care pot aduce blesteme de la Dumnezeu, nu din răutatea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire, fără pic de răutate într-Însul, şi este lumină, şi în El nu este niciun întuneric, dar din batjocorirea Duhului şi călcarea poruncilor care au efecte negative în baza dreptăţii dumnezeieşti.
Note
[1] Predici ale Sfinţilor Părinţi la duminicile de peste an, trad. pr. Victor Manolache, Editurile Egumeniţa şi Cartea Ortodoxă, 2009, p. 212.
[2] ibidem, p. 214-215.
[3] Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, Editura Bizantină, 2001, p. 282-283.
[4] Matthew Henry, Commentary on the whole Bible, vol. 4: Isaiah to Malachi, ediţie nouă modernă, Hendrickson Publishers Inc., 1991, p. 478. (Notă: cartea a apărut iniţial în 1712.)
[5] ibidem, p. 485-486.
[6] ibidem, p. 636-637.
[7] ibidem, p. 755-756.
[8] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, ediţia a doua, trad. Anca Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 444.
[9] Textul se găseşte la adresa online: http://www.tertullian.org/fathers/cyril_on_luke_12_sermons_124_134.htm
[10] Preot Dr. Sabin Verzan, Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Tit. Introducere, traducere, comentariu şi teologie, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 228-229.
[11] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Editura IBMBOR, 2000, pp. 932-933.
[12] ibidem, p. 933, nota 1770 a părintelui Stăniloae.
[13] ibidem, p. 109-110.
[14] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura IBMBOR, 2009, p. 54.
[15] Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 110, nota 189 a părintelui Stăniloae.
[16] ibidem, p. 122.
[17] ibidem, p. 370.
[18] ibidem, p. 490.
[19] ibidem, p. 490-491.
[20] ibidem, p. 491-492.
[21] ibidem, p. 491, nota 929 a părintelui Stăniloae.
[22] ibidem, p. 492, nota 931 a părintelui Stăniloae.
[23] Pr. dr. Petre Semen, „Învăţătura despre sfînt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament” (teză de doctorat), în Teologie şi Viaţă, anul II (LXVIII), Nr. 4-7, aprilie-iulie, 1992, p. 143.
Teologie şi Naţiune 