În Sfânta Scriptură se întâlnesc câţiva termeni care au oarecare relevanţă pentru întrea- ga lucrare, dar şi pentru acest capitol. Aceştia sunt : ochlos, ochloi, ethnos, ethne şi laos tou Theou. Ochloi, mulţimi de oameni, are mai multe semnificaţii, însă cea mai relevantă aici este aceea de mulţimi cumva haotice, nestructurate, fără conducător; aceste mulţimi reprezintă pe acei oameni, pe acele popoare care erau ca nişte mulţimi lipsite de identitate, lipsite de „formă”, însă din astfel de mulţimi de oameni fără „chip”, fără „personalitate”, fără „nume” Hristos alege oameni pe care încorporându-i în Trupul Său le dă „forma” Sa, le orânduieşte vieţile după un rost superior spiritual. Ocurenţe ale acestui cuvânt: „Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 8) „Şi s-au adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în ea şi toată mulţimea sta pe ţărm.” (Mt. 13, 2) „Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc.” (Mt. 21, 26) „Dar negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulţimii, s-au suit pe acoperiş şi, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus.” (Luca 5, 19) „Şi a mers după El mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi.” (Ioan 6, 2)
Ethnos se referă însă la comunităţi umane înrudite, la triburi, popoare, naţii, la comu- nităţi în care există un grad ridicat de omogenitate, de familiaritate între membri, spre deosebire de ochloi, care descrie mulţimi relativ amorfe, de oameni nu neapărat înrudiţi între ei sau legaţi de vreo formă de valori, aspiraţii, trăsături comune. De asemenea etnos, ethne mai este folosit şi pentru a descrie „neamurile” din perspectiva iudeilor. Ocurenţe: Luca 7, 5; Fapte 10, 22; 24, 2; 28, 19; I Petru 2, 9 şi altele.
Laos tou Theou înseamnă poporul lui Dumnezeu şi descrie comunitatea umană care îndeplineşte această funcţie. În cazul Noului Testament, accentul cade pe Biserica lui Hristos ca adevăratul popor al lui Dumnezeu. Biserica este văzută drept adevăratul Israel al lui Dum- nezeu: „Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!” (Gal. 6, 16) „Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi.” (Rm. 9, 8) Biserica este adevărata seminţie a lui Avraam, chiar dacă este o seminţie spirituală: „Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Gal. 3, 29) Biserica este adevărata „tăiere împrejur” şi am vă- zut versete pe această temă atunci când am discutat problema în capitolul I. Biserica este ade- văratul templu al lui Dumnezeu: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16) Poporul lui Dumnezeu este cel care nu este caracterizat nici prin lipsa de „formă” care caracterizează mulţimile (ochloi), dar nici prin a fi doar un popor sau o naţie în adevăratul sens al cuvântului (ethne); poporul lui Dumnezeu este legat întreolaltă prin unitatea Duhului şi legătura păcii, prin Sfintele Taine, prin Hristos Dumnezeu Care este Capul Bisericii şi Care formează Trupul Său după forma Sa, dându-le lor statutul ontologic de fii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou, de la Duhul Sfânt spre o nouă viaţă în râvnă de fapte bune, plăcute lui Dumnezeu.
În principiu, poporul ales, sfânt al Domnului este unul singur, pentru că Unul este Hristos. Toţi creştinii din Biserica cea adevărată formează poporul lui Dumnezeu, în virtutea unităţii sacramentale, a unităţii poruncilor dumnezeieşti. Duhul Sfânt este Duhul unirii, nu al dezbinării, căci El uneşte, ca la Cincizecime, neamuri, popoare. naţiuni diferite într-o unică cugetare care este roadă a Duhului Sfânt, într-o transformare a minţii după mintea lui Hristos. Unitatea harului, a Duhului Sfânt se reflectă în unitatea de principiu a poporului Domnului.
Totuşi, realitatea ne arată şi că există etnii, popoare, naţiuni şi chiar rase diferite şi în genere tendinţa lor este de a îşi conserva existenţa bio-istorică. Putem vorbi despre popoare creştine în sânul Poporului lui Dumnezeu, concept care nu contrazice unitatea Bisericii, atunci când un număr mare, semnificativ dintr-un popor sau chiar întregul popor face parte din Biserica cea adevărată a lui Hristos.
Problema raportului dintre catholicitatea sau sobornicitatea Bisericii şi etnicitatea popoarelor creştine a fost pusă la români îndeosebi de pr. Stăniloae şi de fostul mitropolit Antonie Plămădeală, pe vremea când era episcop-vicar patriarhal. În sânul aceluiaşi unic Popor al lui Dumnezeu există sau pot exista popoare sfinte ca părţi componente ale Bisericii. Părintele Stăniloae şi fostul mitrop. Antonie argumentează că nu se poate nega această realitate şi uzarea principiului etnic în jurisdicţia bisericească, atâta timp cât respectivele etnii depun eforturile de a îşi menţine identitatea naţională culturală istorică, datorită faptului că multitudinea de etnii reflectă, după opinia părintelui Stăniloae, bogăţia imaginaţiei creatoare a lui Dumnezeu. Atâta timp cât Dumnezeu consideră legitimitatea unei fiinţări istorice, care are şi raţiunile ei spirituale în Dumnezeu, tot conform părintelui Stăniloae, entitatea respectivă cu individualitatea ei poate exista chiar şi ca un popor sfânt în sânul Poporului mai larg eclezial, atunci când este în număr semnificativ parte din Trupul lui Hristos. Împlinirea practică a voii lui Dumnezeu place Lui şi întăreşte în Dumnezeu hotărârea de a menţine şi înmulţi chiar un popor sfânt, iar pe de altă parte împuterniceşte acel popor. Identitatea creştină nu este de natură să neantizeze, să şteargă, să anuleze identităţile etno-culturale, care sunt creaţii ale lui Dumnezeu, ci ea poate fi, aşa cum ne arată istoria, chiar factor de creare, întărire, menţinere, purificare, perfecţionare, sfinţire a acestor identităţi culturale, ridicându-le prin purificarea făcută de Duhul Sfânt la statutul de identiăţi spirituale legitime. Poporul român e considerat un popor născut în şi prin Biserica lui Hristos, a cărui identitate românească a fost formată şi menţinută de identitatea creştină. Valoarea altor elemente de cultură, care nu sunt ori nu au fost neapărat creştine la origine, este dată de legitimitatea lor parţială şi de faptul că ele întreţin un anumit nivel de dezvoltare şi o anumită receptivitate sau putinţă de deschidere către valorile specific creştine; aceste valori pre-creştine au contribuit la constituirea acelor identităţi şi fac parte organic, după sfinţirea şi purificarea lor prin Duhul Sfânt, din corpusul tradiţional al unei etnii, naţiuni sau societăţi.
Naţiunile ar avea raţiuni de existenţă în gândirea lui Dumnezeu, iar specificul naţional nu ar avea în sine ceva păcătos, prin urmare restaurarea umanului nu ar implica anihilarea, eliminarea caracterelor şi specificurilor naţionale, etno-culturale. „Astfel, creaţiunea propriu- zisă n-a constat numai într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca Proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rând, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. (…) Păcatul sau răul este de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acestspecific naţional s-ar prezenta drept vicios, meschin, fără înălţimi şi purităţi de simţire şi de gând. (…) Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţii căci toţi ar fi răi! (…) E de remarcat întâi că nu există om anaţional. Nici Adam măcar n-a fost anaţional, ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determinante naţionale, e o abstracţiune. (…) Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, determinat naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul. Naţionalul sau individualul e însuşi umanul, care e, în mod necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există. Individul sau membrul unei naţiuni e uman, e înţelegător al celorlalţi oameni, al altor naţiuni, nu printr-o depăşire a calităţii sale naţionale sau individuale, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalităţii sale, ci în starea în care este. (…) Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu?” [1]
„Dar persoanele avându-şi raţiunile lor distincte, sau fiind chipuri ale aceluiaşi Subiect conştient şi iubitor al Logosului, deşi sunt unite în mod neconfundat în El şi cu El şi deci sunt unite în acelaşi timp distinct şi întreolaltă, sunt determinate şi ca grupuri naţionale diferite. Spiritualitatea omului, deşi e pe de o parte general umană, are şi o notă specifică naţională. Iar comunicarea şi colaborarea între naţiuni serveşte şi ea la îmbogăţirea complexă a umanului, sau a fiecărei naţiuni, fără ca ele să se confunde, …. Dar naţiunile rămân, prin ceea ce au gene- ral uman în ele, în unitatea lor panumană. Iar persistenţa lor ca naţiuni neconfundate reprezin- tă persistenţa unor rezerve sau surse netrecătoare de îmbogăţire umană reciprocă.” [2]
Şi Antonie Plămădeală construieşte pe acelaşi temei, anume al etnicităţii ca dat de la Dumnezeu, ca dat fundamental, ca dat în virtutea unor raţiuni în Dumnezeu. „Varietatea lumii a fost dată prin actul creaţiei. Fiecare existenţă, singulară sau colectivă, îşi are în planul trans- cendent o raţiune eternă. Aceste raţiuni – logoi – care vor fi recapitulate în Logos, reprezintă unitatea în diversitate, în multiplicitate, a creaţiei. Ele sunt solidare şi dezvăluie raţionalitatea lumii care nu este un tohu-vabohu, un amalgam anarhic, ci un ansamblu simfonic, convergent, intenţionat ca atare de o raţiune superioară. Varietatea s-a definit şi mai mult în condiţiile vieţii desfăşurate pe pământ, concretizându-se în naţiuni. (…) Varietatea are în vedere deci slujirea reciprocă, potrivit cu darurile diverse ale fiecărui popor, cu geniul lor specific, prin aceasta mărindu-se potenţialul uman în general. De altfel, dovadă că e aşa, e că Dumnezeu, prin pronia Sa păstrează neamurile, nu le distruge. În Apocalipsă se vorbeşte de „comorile neamurilor” (Apoc. 21, 26). Catolicitatea s-a exprimat astfel prin varietatea naţiunilor, al căror numitor comun a fost mai întâi unitatea creaţiei prin creatorul unic şi comun şi apoi unitatea răscumpărării prin Hristos. Etnicitatea este deci un dat fundamental. Obligatoriu de luat în considerare în orice judecată despre identitate.” [3]
Pe lângă că etnicitatea şi specificul naţional sunt văzute ca fiind cu temeiuri în raţiuni ale Dumnezeirii, ele sunt apte de a fi transfigurate de la Duhul Sfânt în interiorul Bisericii, prin purificarea de ceea ce mai lumesc în ele şi ridicarea lor la o treaptă înaltă de spiritualitate, spiritualitate care chiar şi creştină fiind păstrează note şi influenţe, un specific de natură naţională, etnică. Istoria Bisericii a consemnat numeroase exemple şi cazuri de obiceiuri, melosuri, specii muzicale şi aşa mai departe care au fost încreştinate, Evanghelia şi Duhul lui Dumnezeu scoţând elementele de păgânătate anterioare şi folosind ceea ce mai era legitim din punct de vedere cultural în slujba propovăduirii şi spiritualităţii creştin, îndeplinind astfel şi o sarcină misionară de a aduce neamuri la Hristos şi de a face din ele popoare ale Dumnezeirii, care să slujească de-acum adevăratului Dumnezeu, spre plinirea împărăţiei Cerurilor. Prin încorporarea unei mari părţi a unui popor în Biserica lui Hristos, se crează premisele pentru ca acel popor să devină de la o populaţie „fără chip”, ci doar cu determinările sale naţionale, care au, cum am văzut şi ele, în ceea ce este bun, legitimitate şi raţiune în Dumnezeu, deci un popor al lui Dumnezeu, asemenea oarecum cu poporul Israel din Vechiul Testament, chiar dacă, spre deosebire de Israel, nu ar exista un legământ încheiat explicit cu poporul de către Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu a încheiat un nou Legământ în sângele Jertfei Mântuitorului cu un nou popor ales, chiar dacă efectele Jertfei răscumpărătoare sunt universale, însă pe baza legământului în Iisus Hristos în care este încorporată Biserica, şi în baza posibilităţii trecerii unei părţi semnificative ale unui popor sau chiar a întregului neam la Biserica lui Hristos, se poate concluziona asupra posibilităţii ca acel popor să fie văzut şi el ca popor ales în sânul Bisericii şi ca un popor cu o misiune spirituală în lume ca popor creştin. Astfel, şi ţinând cont şi de principiul etnic de organizare a Bisericii ortodoxe, se poate legitima teologic misiunea spirituală a unui anume popor creştin, dacă acel popor şi elitele sale creştine primesc pe baza unei chemări tainice dumnezeieşti conştiinţa misiunii sale în istorie şi pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta nu ar însemna sfâşierea sobornicităţii Bisericii şi nici a comuniunii şi păcii dintre creştini şi dintre popoarele creştine, atâta vreme cât atât chemarea misionară cât şi felul în care îi este răspuns în practică sunt de natură creştină, într-o conformitate deplină cu spiritul Evangheliei, cu imboldurile Duhului iubirii, adevărului, dreptăţii, sfinţeniei, libertăţii. Împlinirea unei misiuni spirituale a Bisericii ca întreg, dar şi a unor popoare sfinte din sânul ei are atât raţiune soteriologică, pentru că Biserica răspândeşte în umanitate mântuirea pe care Hristos a săvârşit-o, dar şi pentru că strădaniile unei persoane, ale unei comunităţi sau ale unei naţii creştine întregi atrag binecuvântări spirituale şi materiale nu doar asupra lumii, ci şi în special asupra acele naţii, şi o ridică pe ranguri cât mai înalte în împărăţia lui Dumnezeu, căci miză nu este doar mântuirea oamenilor şi a popoarelor, ci miză este şi nivelul de dezvoltare a mântuirii, înălţimea „lăcaşului” din casa Tatălui, apropierea cât mai mare de Tronul Dumnezeirii. Din această perspectivă sunt justificate eforturile oamenilor şi ale popoarelor creştine aici pe pământ, chiar dacă unii, chiar şi conducători bisericeşti, au avut, au sau ar avea tendinţa să sacrifice astfel de idealuri pentru compromisuri politice, lumeşti „justificate” de „singularitatea” idealului mântuirii şi de dispreţuirea idealului apropierii cât mai mari de Dumnezeu, chiar şi în condiţiile unei elite devenite conştiente de misiunea creştină specifică spiritual-istorică, cu angajare spre împărăţia lui Dumnezeu, dar şi cu efecte transformatoare la nivelul istoriei. Astfel meritele istorice nu se arată deloc de dispreţuit, iar proactivitatea apare ca o ţintă dezirabilă, deşi nu finală, atât pentru Biserică, cât şi pentru „organele” Trupului. Poporul lui Dumnezeu şi popoarele lui Dumnezeu din sânul Bisericii pot fi văzute aşadar şi într-un mod mai dinamic, prin prisma rolului tranformator de Istorie în sensul transfigurării Istoriei şi al unirii tot mai accentuate a eshatonului şi deci a Împărăţiei Cereşti cu Istoria. O astfel de înţelegere ar putea avea consecinţe mult mai substanţiale şi mult mai binecuvântate asupra Bisericii şi „membrelor” ei, dacă ar fi adoptată şi ca temei pentru o politică eclezială al cărei singur ideal să nu mai fie exclusiv o mântuire văzută cumva static, ca un proiect care nu s-ar putea deschide spre mai mult, spre un mai mult care s-ar justifica teologic pentru că, aşa cum am spus, idealul mânturii nu este singurul legitim, fiind legitim şi proiectul ajungerii la o cât mai înaltă stare de sfinţenie, moralitate, de dezvoltare a stării de mântuire, a întinderii puterii mântuirii spre cât mai mult din ceea ce este omenesc.
Teza esenţială urmărită de demersurile teologice ale lui D. Stăniloae, ale lui Antonie Plămădeală, dar şi ale unui Nichifor Crainic este aceea că nu există o contradicţie apriorică şi necesară între sobornicitate sau catholicitate şi etnicitate.
„Spiritul ortodox e formula solidarităţii româneşti, fără ca solidaritatea românească să epuizeze spiritul ortodox. Căci spiritul ortodox poate fi, tot aşa de just şi de adânc, formula solidarităţii greceşti, sârbeşti sau bulgare. (…) Unitatea etnică e baza naturală a Ortodoxiei. Dar toţi devin creştini ortodocşi, adică solidari în Iisus Hristos, care este baza spirituală a Ortodoxiei. Universalismul ortodox sau ecumenicitatea se traduce în concret prin ideea de armonie între naţiuni, care, diferite ca rasă, devin surori în Duh. Biserica, în organizarea ei pământească, urmează această normă: ecumenică în doctrină, în constituţia ierarhică şi în disciplină, ea e naţională în modul de a administra elementul ecumenic. (…) Varietatea naturală a oamenilor, fie socială în sânul unei naţiuni, fie etnică în sânul omenirii, se adună sus şi îşi află unitatea spirituală în dumnezeiasca dragoste a lui Iisus Hristos. (…) Iar mentalitatea creştină transpusă în acţiune politică înseamnă: Legea lui Hristos, legea Statului!” [4]
„Nu se periclitează ecumenicitatea creştinismului? Răspundem hotărât: nu. E drept că, din sinteza între creştinism şi starea pe care o aduce fiecare om sau naţiune, rezultă mereu şi mereu alte tipuri de creştini. (…) Harul se manifestă înnobilând şi înfrumuseţând, sublimând aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei naţiuni. La o naţiune înfloreşte, sub influenţa puterii dumnezeieşti, o lirică superioară, pentru că acea naţiune a adus înclinaţii sentimentale. La o alta filosofia, la o alta organizaţia, la o alta o artă superioară. (..) Creştin devine tot conţinutul de tradiţii, de aptitudini, de creaţii, de manifestări ale unui popor. (…) Şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă creştinismul altfel realizat.
Dar atunci cum rămâne cu ecumenicitatea creştinismului? Există două feluri de ecumenicităţi. Există o ecumenicitate egală cu uniformitatea. În sensul acesta, ecumenic este tezaurul credinţei şi harul, privite în sine; ecumenic în sensul acesta e creştinismul considerat ca un sistem de idei şi puteri dumnezeieşti de sine stătător, distinct de roadele pe care le produce în fiecare naţiune. Şi există o ecumenicitate înţeleasă ca o simfonie, … Aceasta este ecumenicitatea creştinismului considerat ca viaţă, ca relaţie vie între om şi Dumnezeu. În acest al doilea înţeles, nu mai cuprinde numai sistemul uniform de idei şi puteri care lucrează în oameni, ci toată spiritualitatea în care lucrează credinţa şi harul. (…) În felul acesta se poate spune că creştinismul este şi supranaţional, dar şi naţional. Ecumenicitatea nu este sfâşiată prin nota naţională.” [5]
„Prin Biserică se urmăreşte unirea între creştini în Hristos; dar o unire şi o desăvârşire care nu înseamnă anularea varietăţii lor. Dacă oamenii ca persoane unice nu se confundă în această unitate, nici neamurile nu se confundă. … Bisericile autonome şi autocefale respiră prin creştinism în universal şi se simt înfrăţite, dar nu se confundă prin creştinism. Astfel în Hristos nu se desfiinţează varietatea creaţiei, dar se întăreşte unitatea simfonică a ei, sau se dă un impuls nou mişcării spre o unitate în varietate şi prin aceasta descoperirii întregii frumuseţi a ceea ce aduce fiecare în această unitate. Aceasta nu înseamnă că indivizii nu pot fi creştini decât împreună cu toată naţia lor, sau că toţi indivizii dintr-o naţie trebuie să fie creştini sau aparţinători aceleiaşi Biserici; nu înseamnă că creştinismul lor e condiţionat de etnicitatea lor şi produs de ea.
Universalismul Ortodoxiei în diversitatea etnică implică o unitate care nu corespunde nici cu unitatea înţeleasă ca federalizare de Biserici cu credinţe diferite, nici cu o unitate interconfesională sau transconfesională a unor indivizi care ies din graniţele confesiunilor sau Bisericilor lor, nici cu unitatea realizată prin recunoaşterea reciprocă a unor Biserici care rămân la credinţele lor diferite. (…) Această unitate, fiind unitatea de credinţă în varietatea naţiunilor, nu vrea să nesocotească nici varietatea şi independenţa naţiunilor în cadrul unităţii, dar nici să sfâşie unitatea de credinţă prin varietatea neamurilor şi indivizilor. Ea nu strică echilibrul între unitatea de credinţă şi varietatea naţiunilor, nici în favoarea unei unităţi unilaterale, nici în favoarea unui individualism naţional unilateral, sau al unui individualism pur şi simplu. Ea este sinodală, înţelegând prin aceasta că membrii ei, persoane sau neamuri, sunt neîncetat într-un raport liber, iar când episcopii ei se adună într-un sinod formal, ei nu se adună pentru a căuta o unitate pe care nu o au (..).
Biserica Ortodoxă crede că unitatea ei este harul plenitudinii credinţei în Hristos şi a unirii cu El care i s-a transmis de la Apostoli în succesiunea neîntreruptă a generaţiilor. Ea nu vede cum s-ar mai putea adăufa ceva la această plenitudine şi la posibilitatea acestei maxime uniri cu Hristos, dată în ea fiecărui membru al ei. Ea socoteşte că nici în credinţele afirmate în mod ireconciliabil într-un creştinism individualist nu e dată plenitudinea, nici într-un creştinism în care conţinutul comun şi integral nu-i adâncit prin acordul continuu al membrilor ei care fac parte din ea şi-şi aduc modurile lor de trăire a cestei plenitudini. Căci bogăţia plenitudinii nu poate fi trăită decât de comunitatea multitudinii persoanelor şi a naţiunilor neuniforme în modul lor de a trăi. Dar Ortodoxia recunoaşte că pe lângă unitatea deplină în diversitate în credinţa pe care o au întreolaltă membrii variaţi ai Bisericii şi neamurile diferite în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, ea are o anumită legătură şi o anumită unitate în diversitate şi cu celelalte formaţiuni creştine. Aici deosebirea e nu numai de ordin etnic, ci se extinde şi în planul credinţei. Aceasta e unitatea în diversitate a ecumenismului contemporan. (…)” [6]
Antonie Plămădeală justifică concilierea sobornicităţii / a catholicităţii cu etnicitatea prin Unul şi Acelaşi Duh Sfânt Care a pogorât la Cincezecime peste oameni de mai mult neamuri, pe care i-a unit în duhul unei aceleiaşi trăiri şi al unei aceleiaşi cugetări pe cei care erau străini de neam şi nu doar că vorbeau limbi diferite, dar cu siguranţă că aveau şi moduri dife- rite de înţelegere şi raportare la lume şi la sacru. Duhul Sfânt nu anulează aceste identităţi de tip naţional, etnic, cultural, ci transfigurând-o pe fiecare îi uneşte pe toţi în spiritul aceleiaşi revelaţii a Sfintei Treimi şi a mântuirii în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt adună astfel pe toţi cei aleşi pentru Biserică şi îi leagă, îi uneşte prin unitatea Aceluiaşi Hristos pe Care Îl sălăşluieşte în ei şi cu privire la Care îi învaţă în mod duhovnicesc, străin lumii ăsteia şi străin raţionalismului îngâmfat şi oarecum superficial care nu vrea să accepte validitatea a nimic ce s-ar afla „în afara limitelor raţiunii”. Duhul Sfânt este Cel Care învaţă o raţionalitate mai profundă, esenţială şi care este aceea a Logosului dumnezeiesc Care este împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt la originea fiinţei lumii, a fiinţei noastre a oamenilor şi a mântuirii şi desăvârşirii noastre şi istorice şi eshatologice. Duhul Sfânt nu doar că dăruieşte darul cugetării unitare, a unei cugetări nu doar la nivelul intelectului, ci la nivelul nous-ului, a raţiunii şi minţii profunde care sesizează structurile cele mai profunde ale rostului existenţei, ci şi al acelei cugetări care are menirea de a uni în sens dumnezeiesc umanitatea îmbisericită şi de a dispune adevăratei păci şi concordii pe oamenii care până atunci erau dezbinaţi între ei prin lipsa de unitate spirituală a cugetării, prin lipsa de unitate la nivelul experienţei spirituale şi cugetării. Duhul Sfânt uneşte umanitatea îmbisericită, fără să distrugă identităţile personale şi nici pe cele naţionale, etno-culturale, şi o uneşte la nivelul cel mai profund al umanităţii, căci Duhul Sfânt prin lucrarea de mântuire săvârşită de Răscumpărătorul Hristos Se sălăşluieşte mai în adâncul duhurilor decât îşi sunt duhurile ele însele, Hristos devenind nu doar obiectiv temelia noii umanităţi, ci devenind şi la nivelul subiectiv al persoanelor şi al comuniunilor, inclusiv a celor naţional-creştine sau creştin-naţionale, temelia ultimă a existenţei, care este roadă a unirii firii dumnezeieşti cu cea umană în Iisus Hristos şi a jertfei pline de iubire mântuitoare. Hristos Se extinde prin Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine ale Bisericii săvârşite de preoţi, în spiritele celor care se îmbisericesc, sălăşluindu-Se în ei şi formându-le o nouă identitate spirituală, modelând în sensul hristomorfizării adâncurile inimilor şi a cugetelor, ceea ce crează astfel temelia unităţii de profunzime a umanităţii îmbisericite, umanitate căreia îi este rostuit astfel sensul existenţei în sensul îndumnezeirii şi al părtăşiei la firea dumnezeiască şi la viaţa eternă şi fără de moarte, în deplina fericire a comuniunii în iubire cu Preasfânta Treime şi cu ceilalţi creştini. Hristos e „ancora” (ancora fiind chiar un vechi simbol al Mântuitorului în iconografia primară) care nu doar că pune temeiul noii umanităţi, El fiind „Noul Adam” şi „Cel-din-urmă Adam” („Adam eshatologic”), în Dumnezeu şi în unirea ei cu Dumnezeu, ci pune deci şi temeiul adevăratei unificări şi uniri umane, adevăratei restaurări a omenirii şi a unităţii acesteia, prin sălăşluirea tainică, mistică, misterică (sacramentală) în adâncurile persoanelor îmbisericite, al celor care formează noul popor al lui Dumnezeu şi „fermentul” pacificării şi unificării umanităţii. Noul Popor al lui Dumnezeu are astfel o misiune soteriologică, de extindere în umanitate a sălăşluirii lui Hristos în adâncurile persoanelor umane, această sălăşluire fiind de natură să sporească adevărata iubire în oameni şi deci adevărata comuniune şi unitate între ei, fără să anihileze nici diversitatea persoanelor şi nici a comunităţilor, implicit nici a naţiunilor creştine, ci dimpotrivă transfigurând această varietate de identităţi şi purificând, menţinând şi hristificând, spirtualizând, îndumnezeind ceea ce este valoros, legitim în ele şi în acord cu raţiunile seminale din mintea lui Dumnezeu, raţiuni în acord cu care şi-au şi primit rosturi pe lume. „Omul eshatologic”, „Cel-din-urmă” sălăşluindu-Se în cei îmbisericiţi îi transformă şi pe ei şi comuniunile lor în oameni „eshatologici”, vecuitori ai eshatonului, ai Zilei Învierii încă din această viaţă în mod parţial. Viaţa cea adevărată, fără-de-moarte, Viaţa iubitoare şi cu adevărat existentă ontologic, asupra căreia moartea nu are nicio putere, Viaţa care originează în Însuşi Dumnezeu şi este chiar Viaţa dumnezeiască, această Viaţă este dăruită de Hristos prin Învierea Sa din morţi şi această Viaţă este noua şi adevărata Viaţă, în Duhul Sfânt, care întemeiază adevărata unitate a oamenilor îmbisericiţi între ei. Poporul lui Dumnezeu, Biserica, este Poporul Vieţii celei fără de moarte, al Vieţii eterne, asupra căreia moartea nu mai are nicio putere, Hristos deschizând astfel oamenilor drumul pentru împărtăşirea lor din Arborele Vieţii fără-de-moarte. Biserica are aşadar şi menirea de a „extinde ramurile” peste umanitate ale Arborelui Vieţii şi al Învierii, iar acest Arbore care este Însuşi Hristos Înviat şi preaînălţat Se face astfel Rădăcina noii umanităţii şi deci temelia unică, „rădăcina” unică şi unificatoare a umanităţii mântuite şi care înaintează tot mai mult spre asemănarea cu Dumnezeu, prin sălăşluirea tot mai deplină a lui Dumnezeu în templele umane ale Duhului Sfânt, pentru ca Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul să fie „templul” cetăţii Noului Ierusalim, al Ierusalimului eshatologic.
„Concilierea catolicităţii cu etnicitatea s-a făcut în chip spectaculos la Cincizecime. Sf. Duh s-a pogorât asupra apostolilor şi dintr-o dată, ei au primit un har special: acela al unei vorbiri minunate care a fost înţeleasă de toţi cei care i-au ascultat îndată după aceea, oameni de diferite naţionalităţi, care vorbeau limbi diferite. Limba vorbitorilor – a apostolilor – era în acelaşi timp unică şi diferită. (…) Cincizecimea a sancţionat existenţa neamurilor, recunoscân- du-le caracterul specific, limba fiecăruia. (…) Cu totul altfel se întâmplase la turnul Babel. Acolo limbile diferite îi făcuseră pe constructori să nu se mai înţeleagă şi să se dezbine între ei. Dar acolo procesul relaţiei cu Dumnezeu fusese invers: oamenii voiseră să ajungă la Dumnezeu numai cu puterile lor, mândri de ideea ce le venise în minte. (..) La Ierusalim, Duhul Sfânt cobora peste apostolii smeriţi, care erau în aşteptare, şi care pregătiseră un loc metafizic în ei înşişi. În Vechiul Testament etniile erau divergente. Una singură a ales Dumnezeu pentru slu- jirea celorlalte şi pentru pregătirea erei mesianice. Când avea să înceapă această eră, şi ea începe oficial chiar cu ziua Cincizecimii, etniile aveau să redevină convergente. Aşa le-a bine- cuvântat Duhul Sfânt să fie. Şi Biserica s-a organizat pe acest principiu până azi.
Catolicitatea, universalitatea Bisericii s-a exprimat atunci prin înţelegerea de către toţi a limbii vorbite de apostoli; etnicitatea s-a exprimat prin faptul că fiecare naţiune prezentă a auzit vorbirea în limba ei, consfinţită prin aceasta ca limbă sfântă, sacră, ca limbă oficială a Bisericii. Fiecare din ele. De aici şi organizarea Bisericii pe etnii. De aici şi limba naţională în cult la toate popoarele ortodoxe. De aici şi traducerea Scripturii în câte limbi a fost posibil, de la bun început. Limba naţională în cult a sprijinit unitatea naţională şi astfel Biserica a fost factor de unitate şi progres. La rândul ei naţiunea cu ethosul ei, cu posibilităţile limbii, cu tradiţiile, cu potenţele ei, a îmbogăţit Biserica şi i-a dat elemente în plus de întărire şi de înfrumuseţare. De aceea, Biserica Ortodoxă nu este astăzi, şi n-a fost niciodată, confruntată cu problema indigenizării Evangheliei şi a Bisericii în general, cu limba de cult, cu obiceiurile, cu ierarhia”. [7]
În acelaşi timp Antonie Plămădeală susţine foarte clar că Biserica Ortodoxă condamnă şovinismul şi naţionalismul rasist, rasismul. Este respinsă o potenţială acuzaţie adusă Bisericii Ortodoxe Române de „filetism”, condamnat într-un sinod local la Constantionopol în 1872. „Mulţi confundă etnicitatea cu naţionalismul şi constată o tensiune între catolicitate şi etnicitatea-naţionalism. (…) Se impun mai întâi câteva clarificări. Sinodul local din Constantinopol a fost local, nu ecumenic, deci deciziile lui sunt valabile dacă sunt acceptate de sinoadele locale ale altor Biserici. Şi apoi el n-a condamnat caracterul naţional în general, ci şovinismul şi naţionalismul rasist, ceea ce e cu totul altceva. Acestea sunt condamnabile. Le condamnăm şi noi. O Biserică în slujba rasismului sau a şovinismului, păcătuieşte evident împotriva catolicităţii, se limitează, se constituie în parte beligerantă împotriva altor naţiuni şi Biserici. Dar, de aici până la a considera că trebuie să se facă total abstracţie de caracterele etnice, naţionale, e o distanţă foarte mare. De fapt e o altă problemă.” [8]
Sf. Ap. Pavel este cel care a accentuat împreuna-moştenire a neamurilor cu iudeii, sub chipul metaforei „Trupului lui Hristos”. Revelaţia dumnezeiască pe care Sf. Pavel o are de împărtăşit neamurilor, de la Dumnezeu, este că şi neamurile sau persoane din alte neamuri decât iudeii pot fi încorporaţi în Trupul lui Hristos, devenind astfel „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 19) şi „împreună moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Ef. 3, 6). Mântuirea şi accesul la noul popor al lui Dumnezeu nu mai sunt restrânse doar la iudei, ci ele sunt făcute accesibile şi persoanelor care pot fi dintre neamuri. Trupul lui Hristos are astfel deschidere universală. „Universalitatea Bisericii înseamnă încredinţarea că mesajul evanghelic de mântuire este destinat tuturor. Universalitatea Bisericii înseamnă universalitatea mântu- irii, deoarece prin coordonatele universaliste ale Bisericii se înlesneşte tuturor credincioşilor participarea prin credinţă la roadele binefăcătoare ale jertfei mântuitoare a Domnului Hristos. Universalitatea Bisericii înseamnă din punct de vedere religios desfiinţarea barierelor legate de rasă, de limbă, de stare socială, economică. Prin înlăturarea acestor obstacole se dă posibilitate tuturor creştinilor de pe toate meridianele pământului să răspundă liberi la chema- rea mântuitoare a lui Hristos şi să dobândească mântuirea printr-o trăire a divinei Sale învăţături.” [9]
Acelora care pretind pe baza Gal. 3, 28 („Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”) că naţiunile ar trebui să dispară în sânul Bisericii, ori că nu ar fi valabil principiul etnic, că identitatea creştină ar pune cu totul în secundar oricare alt tip de identitate umană, Antonie Plămădeală le răspunde că „textul sf. Pavel are în vedere, cu exclusivitate, identitatea originară, bazată pe unitatea creaţiei neamului omenesc şi pe unitatea răscumpărării tuturor, fără deosebire de neam, fără niciun fel de discriminare. (…) E vorba deci de unitatea umană ontologică, regăsită readusă la ceea ce era în momentul creaţiei, înainte de căderea în păcat. Această unitate, această identitate umană răscumpărată coexistă şi este chiar baza identităţii comune, creştine, a tuturor celor răscumpăraţi de Hristos.” [10] „Dacă textul din Gal. 3, 28 ar fi trebuit interpretat în sensul nivelării neamurilor într-unul singur, în neamul creştin, dacă Sf. Ap. Pavel ar fi avut în vedere o asemenea dispariţie, în mod logic, ar fi trebuit ca neamurile să dispară efectiv. Ele n-au dispărut însă. Ele se individualizează ca naţiuni, până în vremea noastră şi sunt chiar mândre de asta. Dar argumentul cel mai puternic că nu la aceasta s-a referit Sf. Pavel, ci la unitatea originară, ontologică, la restaurarea chipului prin întruparea şi jertfa lui Hristos, e faptul că el pune în rând cu neamurile şi sexele. Şi acestea sunt reduse la unitatea creştină, la o identitate asexuată. Pe planul ontologic al resturării chipului în natura umană, într-adevăr sexul nu are nicio importanţă. Egalitatea e deplină, până la identitate absolută, între „partea bărbătească” şi „partea femeiască”, ambele sexe fiind restaurate în aceleaşi drepturi egale. Pe planul realităţilor concrete însă, la nivelul identităţii personale, sexele au ră-mas şi vor rămâne atâta vreme cât va exista lumea. Ele sunt condiţia însăşi a existenţei lumii. Aşa e şi cu neamurile: nu sunt predestinate dispariţiei.” [11]
Note
[1] Dumitru Stăniloae, „Scurtă interpretare teologică a naţiunii” (1934), în „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, Editura Christiana, 2003, pp. 116-119.
[2] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă”, în Ortodoxia, nr. 2, 1977, p. 149.
[3] Dr. Antonie Plămădeală-Ploieşteanul, „Zece teze despre catolicitate şi etnicitate”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXI, nr. 1-4, ian.-apr. 1979, p. 306-307.
[4] Nichifor Crainic, „Naţionalismul sub aspect creştin”, în „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, 2003, pp. 88-89.
[5] Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi Naţiune” (feb. 1935), în „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, 2003, pp. 110-112.
[6] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă”, în Ortodoxia, nr. 2, 1977, pp. 150-151.
[7] Dr. Antonie Plămădeală-Ploieşteanul, „Zece teze despre catolicitate şi etnicitate”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXI, nr. 1-4, ian.-apr. 1979, pp. 309-310.
[8] ibidem, p. 311.
[9] Leon Gh. Arion, „Unitatea şi universalitatea Bisericii după Epistolele pauline”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XIX, nr. 1-2, 1967, p. 61.
[10] Dr. Antonie Plămădeală-Ploieşteanul, op. cit., p. 304.
[11] ibidem, p. 306.
Teologie şi Naţiune 